Despre Lăcătuş, de ziua Sevillei

E unul dintre puţinele filme ale fotbalului în care antrenorul s-a văzut distribuit în rol secundar

Guest star, Gigi. Restul, toţi, figuranţi, cărători de tăvi sau, după caz, de sacoşe cu bani. Vorbim de Manchesterul lui Sir Alex, de Milanul […]

E unul dintre puţinele filme ale fotbalului în care antrenorul s-a văzut distribuit în rol secundar

Guest star, Gigi. Restul, toţi, figuranţi, cărători de tăvi sau, după caz, de sacoşe cu bani. Vorbim de Manchesterul lui Sir Alex, de Milanul lui Ancelotti, de Barcelona lui Rijkaard. Spuneam pînă nu demult Chelsea, echipa lui Abramovici, dar începem să afirmăm că e şi echipa lui Avram Grant, după ce evreul a mulţumit în genunchi Cerului că l-a ajutat să facă acele schimbări cu care să cîştige cu Liverpool.

Din iarnă încoace, ba chiar din toamnă, nimeni n-a invocat Steaua lui Lăcătuş. A existat doar Steaua lui Gigi Becali, proprietarul unic, actorul principal, regizorul, scenaristul, costumierul şi operatorul acestei primăveri, al acestei telenovele cu un erou principal care trebuie să triumfe în ultimul episod, dar nu poate să facă asta, pentru că în penultimul pică de pe cal şi-şi frînge gîtul.

Lăcătuş a stat undeva în penumbră, cu declaraţii măsurate, cu schimbări mai bune sau mai rele şi cu nervi mult mai puţini decît atunci cînd juca. A ieşit în faţă doar în două contacte om la om, întîi cu Trică, apoi cu translatorul lui Uhrin. Blînde şi acelea, mult sub intrările la Camacho sau Ardeleanu. A acceptat să fie doar pion, simplu soldat şi să asculte ordinele venite de dincolo de porţile aurite ale Palatului. Pînă şi suporterii, preţ de 10 victorii consecutive, l-au băgat în seamă doar atunci cînd traversa terenul, aplaudîndu-l generos, scandîndu-i numele, rememorînd împreună trecutul.

La succese, aşa cum au fost ele obţinute, mai cu fluierul, mai cu bricheta, mai cu norocul, n-a avut nimeni nimic cu el. Nici de bine, nici de rău. După egalul cu Timişoara, mulţi dintre corsarii peluzei au început să uite trecutul şi să-şi aducă aminte că Lăcătuş l-a uitat prea mult timp în teren pe Bănel. Iar după înfrîngerea cu Dinamo Lăcătuş e ţinta vie a unei mulţimi incapabile să-şi aducă aminte penaltyul de la Sevilla, ci doar amănuntul că pe Ştefan cel Mare Lăcă a făcut o echipă ofensivă care a jucat prea defensiv.

Şi uite aşa Întîistătătorul mai scapă o dată. L-a adus pe Lăcătuş, aşa cum îl adusese şi pe Hagi, pentru a îmblînzi tribuna. Iar acum, cînd finalul nefericit e atît de aproape, îl lasă pe Lăcătuş pradă mulţimii. Cu alte cuvinte, cînd m-am băgat eu, s-a putut, s-au luat 30 de puncte la rînd. Cînd nu m-am mai băgat, a zbîrcit-o Lăcă!a

Pentru Steaua, Lăcătuş rămîne Lăcătuş, iar 7 mai rămîne 7 mai, orice s-ar întîmpla. După cum şi Gigi Becali rămîne Gigi Becali. Numai că Gigi e peren pentru că şi-a plătit perenitatea, în timp ce despre viitorul lui Lăcă nu se ştie nimic. El forţează prezentul şi se bazează prin amintiri. Din păcate, Urruticoechea, portarul Barcelonei, a murit, săracul, şi nu mai poate povesti cum i-a vîjîit şutul acela pe lîngă urechi.