Altius, Citius, Dictatorius

Să tacă armele, să înceapă Jocurile! Asta se spune de peste două mii de ani

Armele nu prea tac. Flacăra olimpică se mai stinge din cînd în cînd. E clar că sînt probleme şi că în august, la Beijing, nu […]

Să tacă armele, să înceapă Jocurile! Asta se spune de peste două mii de ani

Armele nu prea tac. Flacăra olimpică se mai stinge din cînd în cînd. E clar că sînt probleme şi că în august, la Beijing, nu vor fi doar ramuri de măslin şi cununi de lauri. Ci şi puţin Tibet, prezent prin emisarii săi la Paris, la Londra, la San Francisco, la Buenos Aires, peste tot pe unde a trecut flacăra.

Ca sportiv n-ai voie să faci propagandă. Sună destul de clar. CIO a comunicat asta Comitetelor Olimpice naţionale şi s-a spălat pe mîini. Delegaţiile ţărilor, gata prelucrate, îşi asumă răspunderea. Teoretic, CIO e o organizaţie a păcii. Practic, pare detergent pentru spălarea creierelor şi-a conştiinţelor. Jacques Rogge, urmaşul belgian milenarist al lui Samaranch, e oficialul tipic al zilelor noastre. „Sportivii vor trebui să respecte legile antipropagandă ale ţării gazdă!”. Scurt, clar şi cuprinzător!

Dar tocmai aici e problema. De ce a trebuit dusă Olimpiada într-un loc cu „legi antipropagandă”? Cum de ce? Ca o ofrandă pentru miliardul şi ceva de chinezi care reprezintă aproape un sfert din populaţia Planetei. Cînd s-a atribuit Olimpiada Beijingului, s-a avut în vedere doar impactul, nu şi competiţia. Un miliard şi ceva de oameni, ce afacere! Şi Tibetul? Atunci nu s-a gîndit nimeni la asta. Dă-i încolo cu Tibetul lor, ce independenţă, ce-or să mănînce acolo, pe cocoaşele Himalayei? Or să-l mănînce pe Yeti, dacă nu cumva o să fie invers, să-i mănînce Yeti pe ei!

De-a lungul timpului au mai fost gafe de acest gen. În 1978, FIFA a dat Mondialul Argentinei, în plin regim militar al lui Rafael Videla. Motiv suficient pentru ca Johan Cruyff, atunci cel mai bun fotbalist al lumii, să spună că el nu trece Atlanticul. Şi argument pentru ca gazda Argentina să bată Peru cu 6-0, ameliorîndu-şi golaverajul în schimbul unor transporturi cu grîne plecate spre ţara lui Llosa.

Au fost greşeli, dar şi rezolvări. În 1936, cînd lumea era în prag de război, a fost posibil ca Jesse Owens, un negru, să triumfe la Olimpiada lui Hitler, de la Berlin. Nu cumva e o formă primară de toleranţă? Sigur, lui Hitler nu i-a căzut bine, a plecat din tribună, dar Owens şi-a atîrnat medaliile la gît. Sau, după ce în 1980 americanii au spus pas Jocurilor de la Moscova, transformînd practic Olimpiada de la Kremlin într-o spartachiadă a CAER-ului, Samaranch, franchist declarat în Războiul Civil din Spania, a îngăduit totuşi, următoarea Olimpiadă la Los Angeles. Pe vremea aceea nu se dădeau sancţiuni, ci premii, cum ar fi găzduirea JO. Şi aici e adevărat că ruşii şi alte popoare estice educate cu rubla convertibilă au spus pas Californiei, dar toleranţa CIO, patent 1984, era limpede.

Acum, la Beijing, orice inscripţie pe un tricou va fi un delict pedepsit cu excomunicarea. Din 1984 încoace, omenirea a îmbătrînit cu aproape un sfert de veac şi s-a globalizat cu peste un mileniu. Cercurile olimpice nu mai simbolizează continente, ci interdicţii. Libertăţile s-au topit şi s-au dizolvat în anii în care oamenii încă erau mai tari decît brandurile. Acum, deşi se cred mai puternici, de fapt sînt mult mai slabi.