Restul şi ceilalţi

Neaga, Rada, Badea. Steaua oferă cele mai multe exemple concrete. Lot stufos, asezonat cu multe elemente latino devenite puncte fixe în formula de bază. Plus cîţiva autohtoni de neînlocuit. Mirel, finul. Ovidiu, golgeterul din retur. Dică, decarul. Goian, internaţionalul. Ceilalţi […]

Neaga, Rada, Badea. Steaua oferă cele mai multe exemple concrete. Lot stufos, asezonat cu multe elemente latino devenite puncte fixe în formula de bază. Plus cîţiva autohtoni de neînlocuit. Mirel, finul. Ovidiu, golgeterul din retur. Dică, decarul. Goian, internaţionalul. Ceilalţi sînt, cu toţii, fluctuanţi. Cînd în teren cîteva minute, cînd pe bancă. Mai des şi mai des însă, în tribună.

Una e, ca antrenor, să-l trimiţi în tribună pe Liviu Ganea de la Dinamo. E puşti, mai are timp să coboare de-acolo pe bancă şi apoi în teren. Cu totul altceva e să-i oferi un loc în lojă lui Rică Neaga. A purtat banderola. A renunţat la o grămadă de valută forte sud-coreeană să se întoarcă la matcă. A dat goluri. Cel mai recent, spre sfîrşitul toamnei, într-un meci cu Dinamo, pe care dacă Steaua nu-l cîştiga, acum trăgea din greu pentru un loc în UEFA. De cîtva timp Neaga levitează undeva între tribună şi un tricou de la Steaua II, din Divizia C. Timpul trece, leafa (destul de mare) merge, iar Rică nu joacă. La cum stau lucrurile, e greu de crezut că Lăcătuş îi va da la o parte pe Dayro, Pepe, Mendoza sau Habibou ca să facă loc elementului autohton.

La fel de deprimat e Vali Badea. Nici Rada nu se simte prea bine. Şi nici Petre Marin, nu demult titular la Naţională, acum spectator în Ghencea. Cea mai facilă şi mai plauzibilă explicaţie ar fi că asta e viaţa. Soare după nori, rîs după plîns, ştiţi alternanţa. Dacă ai capacitatea de a înţelege, înţelegi. Şi taci, te duci în tribună aşteptîndu-ţi răbdător rîndul. Dacă nu, te revolţi şi nu rezolvi nimic. Devii un caz, un subiect de interviuri pentru ziare şi televiziuni, dar niciodată un titular prin revoltă.

Săptămîna trecută, înainte de Steaua-CFR, un pluton de treninguri vişinii traversa gazonul din Ghencea cu destinaţia tribuna oficială. Edi Stăncioiu, nu demult căpitanul echipei, ajuns acum al treilea portar. Anca şi Minteuan, două dintre piesele de rezistenţă ale CFR-ului din era Dorinel, imediat după promovare. Sixto Peralta, adus cu bani mulţi, om care la viaţa lui a cochetat cu Inter. Rezervele rezervelor păreau senine. Anca făcea bezele suporterilor de la peluză, ceilalţi erau zîmbitori, cu contul plin şi cu echipamentul de joc nedesfăcut din ţiplă.

Distanţa de la ceilalţi, adică rezervele, la restul, adică aceia care nu sînt nici măcar atît, e foarte mică. Totul depinde de antrenor. Depinde ce-i spui unui simbol, fie că-l cheamă Anca, fie că se numeşte Neaga. Dacă reuşeşti să-i comunici pentru ce va merge în tribună, cît va sta el acolo şi ce trebuie să facă pentru a se muta iarăşi pe teren, poţi avea oricînd la dispoziţie o armă secretă, vie şi antrenată. Dacă nu poţi să transmiţi clar aceste mesaje, atunci te alegi cu un sindicalist revanşard, capabil doar de fraze ascuţite, nu şi de renaşteri neaşteptate. Ca să revii, îţi trebuie vocaţie. Ca să nu revii, nu-ţi trebuie nimic şi n-ai nevoie de nimeni. Rămîi tu singur, acolo, şi te antrenezi făcînd un 5 contra 2 cu propriile tale frustrări.