Mocirla, la propriu
Staţi aşa, că nu-i aşa! Poate că nu mai e nevoie de telefoane, de butoane, de prime suplimentare. S-ar putea ca meciul de la Iaşi să nu se mai joace şi atunci toată această butaforie obligatorie devine inutilă.
Valeriu Argăseală […]
Staţi aşa, că nu-i aşa! Poate că nu mai e nevoie de telefoane, de butoane, de prime suplimentare. S-ar putea ca meciul de la Iaşi să nu se mai joace şi atunci toată această butaforie obligatorie devine inutilă.
Valeriu Argăseală avertizează că dacă terenul nu e bun, Steaua nu joacă. Şi terenul nu e bun, e chiar prost. Foarte prost. A fost zăpadă, s-a topit, acum e apă amestecată cu noroi, peisaj îngrozitor, care pe camerele TV va da extrem de urît după ce oamenii s-au uitat la mijloc de săptămînă la ierburile impecabile ale Ligii Campionilor. De pe Emirates în Copou nu e neapărat o decădere geografică şi istorică. Mai degrabă e un tratat despre eşecul îmbunătăţirilor funciare şi ratarea ameliorării solului.
De fapt, vorbim discuţii. Dacă arbitrul meciului, desemnat fără bile, va da cu mingea de pămînt şi aceasta va sări, atunci meciul se va juca. Restul e gălăgie însoţitoare de speculaţii, presiune psihică de doi lei, circ preluat nu numai de formatele tabloide, ci şi de fraierii de editorialişti, care, iată, scriu pogoane întregi despre glia de sub crampoane.
E o diversiune pe care Steaua o face pentru că trebuie făcută. Terenul va fi, într-adevăr, prost, dar cu nimic mai prost decît a arătat ogorul din Ghencea la cîteva meciuri de referinţă. Cum ar fi cu Liverpool. Sau marea victorie cu Valencia, cînd spaniolii arătau la final de meci ca nişte porci albi pe şoricul cărora se uscase noroiul. Ca să nu mai vorbim de cîteva partide ale naţionalei disputate tot pe islazul de atunci al Stelei. Cu Norvegia. Sau cu Italia, cînd taica Trapattoni şi-a sumes pantalonii de costum şi a traversat gazonul ca un şantierist, cu un fel de şoşoni în picioare. Toate acele meciuri s-au jucat, după cum se va juca şi acesta.
Poate că noroiul va fi un avantaj pentru Iaşi şi un dezavantaj pentru Steaua. Poate că glezna fină a lui Dayro Moreno va avea un disconfort pe miriştea moldavă desfundată. Dar cum s-o fi simţit Aimar atunci în Ghencea? Dar Owen? Dar Solskjaer? Dar Inzaghi? Asta e viaţa, astea sînt terenurile unui fotbal care se dă bogat, posesor de butoane şi neposesor de terenuri decente. Fiecare, la rîndul lui, trece prin ipostaza de pălmaş în opinci şi, mai apoi, de boier care ezită să se dea jos din trăsură, să nu se murdărească de glod.
Dincolo de curăţenia tălpii stă limpezimea gîndirii. Aşa cum e mai bine să fii bogat şi sănătos decît sărac şi bolnav, tot aşa e mai bine să joci un meci mai încolo, prin aprilie-mai, decît în februarie. Nu numai terenurile sînt mai bune atunci, ci şi clasamentele mai clare. Şi ştii mai bine ce ai de făcut.