Marile noastre Familii

CAPITOLUL 1 Puţină matematică: FRF a primit 18.706 bilete pentru cele trei meciuri din grupa campionatului European. Grosier calculat, cam 6.000 de bilete pe meci. Puţină informare: UEFA a recomandat ca o mică parte dintre aceste bilete să fie atribuite […]

CAPITOLUL 1
Puţină matematică: FRF a primit 18.706 bilete pentru cele trei meciuri din grupa campionatului European. Grosier calculat, cam 6.000 de bilete pe meci.
Puţină informare: UEFA a recomandat ca o mică parte dintre aceste bilete să fie atribuite Familiei Fotbalului. Ce e Familia Fotbalului? Păi, cum, ce e? Familia Fotbalului e FAMILIA FOTBALULUI. Adică membrii afiliaţi ai federaţiilor naţionale, cluburi de la vlădică la opincă, neamuri ale acestora, arbitri, foşti arbitri, foste glorii şi aşa mai departe. Definiţia e largă şi permisivă.

Puţină comparaţie: prin hotărîrea Comitetului Executiv, FRF a decis ca Familiei Fotbalului să-i revină 30 la sută din biletele alocate României. Prin comparaţie, austriecii şi nemţii au alocat Familiei Fotbalului doar 15 procente din tichete, iar elveţienii, mult mai puţin familişti decît alţii, doar 10 la sută.

Puţină previziune. Conform acestor cifre, la fiecare dintre meciurile Turneului Final, vor merge aproximativ 2.000 de familişti ai fotbalului din patria noastră. Asta înseamnă că vor fi marile cluburi ale primei ligi, ţuţări din eşalonul secund, diverşi soli pe pămînt helvet ai nenumăratelor Minerul, Recolta, Avîntul, adică talpa ţării, plus indispensabilii (celor) din AJF-uri. Vă daţi seama? 2.000 de oficiali! Aduşi cu aproximativ 50 de autocare, arondaţi la măcar o sută de toalete ecologice şi agăţaţi de 2.000 de pungi cu seminţe, expatriate legal în vederea ronţăirii în faţa Cantoanelor. În acest timp, 4.000 de fericiţi supravieţuitori „civili” ai tragerii la sorţi pentru bilete vor trage în piept aerul curat al Alpilor, revigorîndu-se după emoţiile sortegiului. Iar alţii, zeci de mii, care n-au avut noroc la tragere, vor invada terasele din patria-mumă, nervoşi pe gena ghinionului.

CAPITOLUL 2
Punere în temă: În februarie, România va întîlni Franţa în Cupa Davis, la Sibiu. Fosta capitală culturală europeană va fi, pentru trei zile, capitala lobilor, aşilor şi reverelor, urmînd a-l găzdui, printre alţii, pe Tsunami Tsonga, omul miilor de semne de exclamare care vin deja dinspre Melbourne.

Puţină matematică: 1.900 de locuri în sală. 500 la federaţia franceză (oare de ce mai jucăm acasă, dacă le dăm un sfert din tribune oaspeţilor?), 500 la Federaţia Internaţională (habar n-aveam că are aşa mulţi membri, şi dacă are, chiar vin toţi să vadă Bruckenthalul?), încă nişte sute de bilete pentru cluburile de tenis din România. La vînzare, 150 de bilete mari şi late, cam cîte se dau la matineu, la filmele aşa-şi-aşa de la Mall-uri.

Puţină nedumerire: în spatele problemei, statura imensă a lui Ilie Năstase. Pentru cine nu ştie, preşedintele Federaţiei Române de Tenis. Tocmai el, care a jucat toată viaţa pentru publicul căruia acum îi închide uşa în nas.

EPILOG
În România sportul e al Familiilor. A fotbalului, a tenisului. Suporterii sînt rudele sărace, provinciale şi fraiere, care stau să vadă dacă a mai rămas ceva carne pe oase şi ceva vin pe fundul paharelor.