Aceşti îngeri trişti
Era sîmbătă, frig, lumea stătea în casă şi spera. Efuziunea de joi imboldea naţia spre titlul mondial. Cunoscătorii spuneau că ale noastre par mai bune ca niciodată, în vreme ce rusoaicele nu mai sînt ce-au fost. Se făceau şi pariuri. […]
Era sîmbătă, frig, lumea stătea în casă şi spera. Efuziunea de joi imboldea naţia spre titlul mondial. Cunoscătorii spuneau că ale noastre par mai bune ca niciodată, în vreme ce rusoaicele nu mai sînt ce-au fost. Se făceau şi pariuri. Merg Băsescu şi Tăriceanu la finală? Ce rating va face transmisia TV? La victorie, cu tot frigul, vor ieşi oamenii să se bucure în Piaţa Universităţii?
La o oră după meci, Piaţa Universităţii era rece şi, pentru martirii cotidieni ai traficului bucureştean, reconfortant de necirculată. Pentru suporteri, era doar tristă. Se aştepta o bucurie care n-a mai venit. Meciul cu Franţa a aprins flacăra şi se aştepta explozia de după semifinală. Sticlele de şampanie au rămas în frigidere, oamenii din clasa medie au mers la nenumăratele partyuri de sfîrşit de an să vorbească nu despre handbal, cum ar fi dorit, ci, pentru a rămîne cu chef de chef, despre creditele pe care au apucat să le plătească.
Doar specialiştii ştiu de ce s-a pierdut şi mai ales de ce diferenţa a fost atît de mare. Ce înseamnă 30-20 raportat la fotbalul pe care reflexele ne îndeamnă mereu să-l luăm drept reper? Un 3-0 sau un 4-1, cam aşa ceva. Adică un meci în care nu contezi, nu dai suporterilor tăi nici o clipă iluzia că rezultatul s-ar putea întoarce în favoarea ta.
Vocea lui Naum n-a mai fost la fel ca joi seara. Era resemnat, obosit, uneori încerca să explice metafizic lucruri care ţin doar de dialectica aruncării la poartă. Şi Tadici, la final, a apărut moale, epuizat, nimic din bărbatul vulcanic de cu două zile înainte. Oamenii au sesizat asta şi acum încearcă să se smulgă din starea de melancolie, aducîndu-şi aminte că n-au trecut nici 48 de ore de cînd ţopăiau prin sufragerii şi le spuneau nevestelor să nu-i mai bombăne, că ei se uită la handbal.
Acestea sînt sentimentele acum. În timp, măcelul suferit în faţa Rusiei va fi uitat şi va rămîne doar frumoasa noapte de după meciul cu Franţa. Retina va memora acele imagini, cu hora bucuriei şi cu Tadici, ditamai omul, trîntit pe parchet în mijlocul jucătoarelor sale. Cadrele cu echipa României ieşind învinsă din sală sînt pentru uitare. Fetele păşeau cu şovăire spre vestiare, parcă pluteau, ca nişte îngeri trişti. Cînd şi-a intitulat astfel piesa de teatru, acum peste 30 de ani, D.R. Popescu habar n-avea c-o să ne bată Rusia la zece goluri.