Viaţa din grupele morţii

Termenul de „grupa morţii” a fost adoptat de presa română rapid, imediat ce-au ieşit bilele din urnele de la Lucerna. Sintagma însă nu e nouă, ea are aproape 4 decenii şi a apărut în ziarele mexicane în 1970, imediat ce […]

Termenul de „grupa morţii” a fost adoptat de presa română rapid, imediat ce-au ieşit bilele din urnele de la Lucerna. Sintagma însă nu e nouă, ea are aproape 4 decenii şi a apărut în ziarele mexicane în 1970, imediat ce nepoţelul de 4 ani al lui Guliermo Canedo, preşedintele Comitetului de Organizare de la CM 1970, a fost mai năstruşnic decît omologii săi în costume negre, ediţie 2007. Micuţul se jucase cu bilele scoţînd o serie neverosimilă: Brazilia, Anglia, Cehoslovacia şi biata Românie, revenită la Mondiale după mai bine de 30 de ani. Era singura grupă care se încheia cu o reprezentativă europeană, în timp ce în alte părţi mai existau pete de culoare. Un Maroc, un Salvador, un Israel.

Ribery sau Pele?
Acum, după decenii, există tentaţia de a compara. De fiecare dată în ecuaţie intră cîte o campioană mondială în exerciţiu. Anglia atunci, Italia în prezent. Comparabile ca forţă, ca grad de uzură şi ca vîrstă înaintată a jucătorilor. Banks, Bobby Moore, Bobby Charlton erau atunci la sfîrşit de carieră, ca şi Cannavaro, Materazzi, Panucci astăzi. Generaţii la sfîrşit de drum, dar capabile încă să dea semne de viaţă.

În continuare, îi putem asemăna pe cehii din Mexic cu olandezii de la Berna. Echipe bune, cu nume mari, dar cumva ieşite din formă. Adamec poate sta oricînd lîngă Van Nistelrooy, deşi primului regimul comunist nu i-a permis să plece din orăşelul slovac Trnava, în timp ce Ruud joacă la Real.

Pentru a pune însă în balanţă Brazilia ’70 cu Franţa 2008 avem nevoie de foarte multă imaginaţie. Echipa lui Pele era imaginativă, ofensivă, tehnică, spectaculoasă. Lîngă Rege stăteau Jairzinho, Tostao, Gerson, Rivelinho, în orice cîntar mai grei decît Malouda, Ribery sau Anelka. Poate doar Henry să rivalizeze, omul de pe postul său, Tostao, trebuind să plătească tribut şi unei severe miopii. În plus, pe bancă era un Zagallo tînăr şi viu, în timp ce Domenech pare un mediocru îmbătrînit înainte de a se consacra.

Temporizare şi 4 goluri
La Guadalajara, românii au cîştigat un meci (2-1 cu Cehoslovacia) şi au pierdut două (0-1 cu Anglia, 2-3 cu Brazilia). Patru goluri marcate, ceea ce acum, pe pămînt helvet, pare un vis aproape de neatins. Sigur că se poate invoca betonarea apărărilor, mult mai eficientă după aproape 40 de ani de evoluţie a fotbalului, dar reuşitele ofensive ale „mexicanilor” sînt impresionante pentru o echipă pe care presa vremii o acuza de temporizare. Ca să ne dăm seama cum stăm, îi putem pune unii lîngă alţii pe „mexicani” şi pe „elveţieni”. Nu de alta, dar constatăm lucruri interesante.

Trecutul în avantaj
Adamache (Răducanu a jucat foarte puţin) şi Lobonţ. Contemporaneitatea pare în avantaj. Ajax, Fiorentina plus Dinamo, împotriva Steagului Roşu Braşov, o echipă muncitorească, din afara circuitului internaţional.

Lajos Sătmăreanu şi Contra. Aproximativă egalitate. Trecutul avea lovitură de cap, prezentul aleargă mai mult.

Culae Lupescu şi Tamaş. Tot aproximativ egal. Răutatea bătrînului lîngă experienţa franceză a actualului.

Goian şi Dinu. Toate golurile decisive ale lui Goe, toate meciurile sale din Ligă, nu pot compensa clasa evidentă a Procurorului, care atunci avea 22 de ani. La 30, Bayern Munchen îl cerea cu insistenţă, îndemnîndu-l să rămînă ilegal în Occident.

Mocanu şi Raţ. Cerbicia ploieşteanului, care l-a domolit pe Jairzinho, pare peste stilul egal cu sine al „ucraineanului”.

Dumitru şi Chivu. Doi mijlocaşi defensivi conjuncturali. Primul, ulterior decar veritabil. Al doilea, provenit din stoper. Parcă Liţă încînta mai mult ochiul, deşi Cristi joacă la Inter.
Radu Nunweiller şi Ovidiu Petre. Discuţiile sînt de prisos. Un mijlocaş de mare clasă, contra unui maratonist de pluton.

Dembrovschi şi Bănel. Poate aici e discrepanţa cea mai netă. Dembo a marcat în poarta Braziliei şi a fost propus pentru aleea statuilor. Bănel a nimerit doar propria poartă, pe Bernabeu.

Neagu şi Codrea. Comparaţie dificilă, între un vîrf curat şi un mijlocaş maratonist. Pe vremuri se juca 4-2-4.

Dumitrache şi Marica. Dacă fotbaliştii români ar fi putut pleca atunci legal în străinătate, „Mopsu'” ar fi fost mai sus de Stuttgart. Pe el îl dorea Juve, în schimbul unei fabrici de FIAT-uri de mic litraj în România.

Lucescu şi Mutu. Prezentul în avantaj, mai ales că tînărul pe atunci „Nea Mircea” n-a făcut un Mondial grozav, deşi era căpitanul echipei.

Orice silabă de mai sus poate fi acuzată de subiectivism. Mai departe decide doar viitorul. Am recurs la această comparaţie tocmai pentru a aminti că au mai existat români în grupe chiar mai tari decît cea de la Zurich şi Berna. Deşi atunci ai noştri veneau cam de nicăieri, au stat în picioare. Cei de astăzi au datoria nu doar să stea, ci să şi meargă.