Eşecul politicianului George

Latifundiarul a năvălit sonor într-o lume în care acum există încet, vag perceptibil, strivit de propriul său zgomot. I-au lipsit 7.000 de voturi să ajungă europarlamentar, dar de fapt nu asta era miza. Europarlamentarul George Becali era omul nepotrivit la […]

Latifundiarul a năvălit sonor într-o lume în care acum există încet, vag perceptibil, strivit de propriul său zgomot. I-au lipsit 7.000 de voturi să ajungă europarlamentar, dar de fapt nu asta era miza. Europarlamentarul George Becali era omul nepotrivit la locul şi mai nepotrivit. El nu pentru asta s-a luptat, nu pentru asta a băgat o grămadă de bani, ca să se vadă, cu valiza diplomat alături, la o cafea pe pămînt european, cu Renatte Weber, cu democraţii, cu Titus Corlăţean, cu ungurii sau cu pelediştii. El nu poate reprezenta ţara, n-are eurodiscurs, nici eurocomportament, nici euroimagine.

El e un om-locomotivă care trage aer în plămîni şi ia gloata după sine. La Parlamentul Europei există o cu totul altă fişă a postului. Acolo trebuie să vorbeşti globalizat şi globalizant, să dai bună ziua în mai multe limbi, să porţi după tine dosare cu diverse hîrtii a căror inutilitate o percepi la fel de uşor ca pe greutatea lor fizică.

În sus şi-n jos
Strict cifric, Becali a pierdut o ţintă europeană care de fapt nu-l interesa, pentru că probabil nici nu i-a desluşit tainele. Electoral vorbind însă, el a pierdut mult mai mult. Acum nici măcar un an se vorbea de un procent de încredere de 36%, imens chiar şi în realitatea în care încrederea nu înseamnă neapărat şi acordarea votului. Această cotaţie, transpusă în voturi la patru şi ceva la sută, configurează o curbă severă a scăderii de popularitate. Prăbuşirea e bruscă şi, în ceea ce-l priveşte, dureroasă. Dar explicabilă pînă la ultima zecimală.

În general, imperiile politice şi electorale clădite rapid se destramă a fel de iute, uneori chiar mai în viteză decît s-au ridicat. Piatra de temelie a edificiului au constituit-o banii, iar principalul material de construcţie a fost zgomotul. S-a clădit şandramaua în pripă, fără nici un fel de lianţi sociali. S-a sperat într-un popor mult mai tîmpit decît e el în realitate, capabil să înşface din zbor şoricii de la Vadul Roşca, declaraţiile despre hahalere şi zdrenţe, precum şi dudele pseudoecumenice din care răzbătea la tot pasul cel mai acut fariseism.

Nu doar Hagi
Cine pune scăderea procentuală a latifundiarului numai pe seama înlăturării lui Hagi acoperă doar o fîşie de adevăr, nu întreaga realitate. Fotbalul a contribuit decisiv la asensiunea lui Gigi, dar nu fotbalul i-a dat lovitura de graţie. Despărţirea de Hagi a fost doar picătura care a umplut paharul. Licoarea preexistentă, dar care nu se vărsa, fiindcă nu era destulă, se numea lipsa calităţii politice. Şi umane. Becali a intrat sub formă brută, nerafinată în viaţa publică şi nu s-a lăsat şlefuit nici un milimetru. A adus cu el stilul de om bogat, de băiat de oraş, de fost stîlp de cazinou, de şmecher ajuns la o vîrstă matură, care nu-i mai dă voie să se comporte la 50 de ani ca la 25. El a pierdut la scor (deşi procentul a fost aproape de prag, la prezidenţiale cu sub 5 la sută nici nu te mai trece în ziar, la „şi alţii”) pentru că şi-a înlăturat treptat toţi sfătuitorii din jur. A dispărut Dan Pavel pe linie politică, a plecat Mihai Stoica de la fotbal, iar Hrebenciuc a rămas doar confident, nu şi sfetnic. Şi, oricum, om din alt partid. Becali a crezut că poate acţiona pur instinctual într-o lume care face din politică obiect de studiu universitar şi temă de doctorat. Un domeniu abundent în consilieri, strategi şi autori de teorii menite tocmai să taie elanul instinctualilor, al celor cărora le place să se scalde îndelung în braţele mulţimii.

Vise
Acum Becali e singur cu averea sa şi probabil că în loc să-şi rumege eşecul electoral îşi savurează ascensiunea din Top 300. Miliardele se adună, procentele scad. Speranţa lui prezidenţiabilă în 2009 rămîne. Toate sînt semne de însănătoşire a societăţii. Miliardarii încep să se deosebească de politicieni, iar neofiţii politici speră să devină şefi de stat. Într-un fel, începem să semănăm cu America de acum o sută şi ceva de ani. Cînd au ajuns în acest punct, ei au plecat spre Vest să caute aur. Noi oare încotro o s-o luăm?