Capăt de linie

Actualul ciclu biologic a început în toamna lui 2004, cu meciurile contra lui Standard sau Beşiktaş şi a luat sfîrşit în seara de 7 noiembrie, în minutul 66 al partidei cu Sevilla, cînd Neşu şi Rada se duceau sanie către aut […]

Actualul ciclu biologic a început în toamna lui 2004, cu meciurile contra lui Standard sau Beşiktaş şi a luat sfîrşit în seara de 7 noiembrie, în minutul 66 al partidei cu Sevilla, cînd Neşu şi Rada se duceau sanie către aut de poartă, năuciţi de fenta lui Dani Alves. Începutul a fost dătător de speranţe, iar sfîrşitul, trist, neputincios, fără ieşire.

În toţi aceşti trei ani, cel mai mult au muncit statisticienii. Au inventariat prezenţe fizice în cupele europene, minute de posesie, victorii, înfrîngeri şi cîteva emoţii. De ambele tipuri. Fericirea în noroi după eliminarea Valenciei, temerile în faţa lui Bate Borisov, frustrarea de la Sevilla. Timp de o mie şi ceva de zile Steaua a însemnat o contabilitate trufaşă, un deget mijlociu ridicat în faţa rivalelor de campionat care se poticneau cu Benfica, Elfsborg sau Famagusta, un şpriţ cu Băse la Golden Blitz, mult tăp-tăp-tăp-tă-ră-răp-tăp-tăp şi puţine priviri înainte.

Patronul e în continuare mîndru şi zice că mai are de ascultat de două ori muzica Ligii. Palidă consolare! E ca o biserică făcută din chirpici sau ca nişte case cu pereţi de carton ondulat la Vadu Roşca. E definiţia cea mai apropiată de adevăr a încropelii, a lucrului făcut pe jumătate. Tribuna golaşă nu indică nici frigul, nici preţurile mari, ci reflectă cît se poate de fidel lipsa speranţei.

Gata! Filosofia încropelii a ajuns la final. De o mie de zile Steaua se bazează pe un grup, în linii mari acelaşi, la care s-au făcut o grămadă de lipituri. Tot Dică, tot Goian, tot Petre Marin, tot Lovin. Rutină, plictiseală, totul pe fondul unei valori constante în mediocritate. Adăugiri vremelnice, Thereau, Golanski, Carlos, Andrey, Elton, Vîtcă, Rada, Neaga, pe post de erată lipită cu scuipat pe coperta unei cărţi îndoielnice.

Acum, toate acestea au luat sfîrşit. Steaua n-are nici un punct şi probabil că nu va prinde nici Cupa UEFA. În campionat e pe 7 şi a dat mai puţine goluri decît U Cluj, lanterna roşie. Cu alte cîrpeli, iminente în gîndirea lojei oficiale, se poate prinde in extremis un loc doi, pe bază de butoane, aşa cum s-a întîmplat în finalul campionatului trecut. Dar asta înseamnă că lucrurile vor rămîne tot aşa. Adică se va trăi tot de pe azi pe mîine, cu mentalitatea de ciucă a bătăilor imposibil de clintit.

Dacă va gîndi tot aşa, Steaua va trebui să fie mulţumită cu amintirea unei icoane oferite lui Del Nido la dineul oficial sau cu frăţia de sînge a lui Ramon Calderon. Cineva trebuie să observe că drumul Stelei e o şină care se termină cu botul întors, ca la peroanele din Gara de Nord. Înainte n-ai cum s-o iei, ci doar înapoi, către toate umilinţele trăite în aceşti trei ani pe care unii se încăpăţînează să-i vadă încărcaţi de glorie. Ce glorie e aia, cînd tu te tîrăşti printre ceilalţi, care merg în picioare?