Marea traversare
Borcea a pus primul flacăra buteliei pe Istvan Kovacs, pretinzînd că ai săi nu sînt cobai, să fie arbitraţi de un puşti care abia a ieşit din adolescenţă. Apoi, jucătorii. După buletin, Stelea ar putea să-i fie tată lui Kovacs. […]
Borcea a pus primul flacăra buteliei pe Istvan Kovacs, pretinzînd că ai săi nu sînt cobai, să fie arbitraţi de un puşti care abia a ieşit din adolescenţă. Apoi, jucătorii. După buletin, Stelea ar putea să-i fie tată lui Kovacs. Dar nu e vina nici unuia dintre ei că în timp ce unul încă apără la 40 de ani, celălalt arbitrează la douăzeci şi un pic derbyuri de primă ligă. La fiecare decizie, Kovacs era înconjurat, cînd de unii, cînd de alţii. Niculescu a urlat la el, Ropotan a zbierat, cei de la Urziceni l-au fugărit. Dacă era vorba de Tudor, de Corpodean sau de Balaj, jucătorii s-ar fi comportat altfel. Ca să nu mai vorbim de vreun arbitru străin, de lîngă care e bine să dispari cît mai repede, că nu se ştie.
Jucătorii se poartă astfel şi fiindcă simt că e loc, dar şi fiindcă, după toate probabilităţile, li se spune. Orice decizie trebuie contestată, în virtutea timidităţii de care băiatul din Carei s-ar putea să facă dovadă. Dar n-a făcut. L-a dat afară pe Ricardo Gomes pentru că în toate manualele de arbitraj din lume scrie că la intrarea brazilianului asupra lui Boştină se dă cartonaş roşu.
Eliminarea fiind justă, e greu de spus de ce Dan Petrescu şi Mihai Stoica au vrut să fie ei actorii principali ai unui spectacol pe al cărui cap de afiş figura cu totul altcineva. Ambii au făcut lucruri bune, au ridicat din mijlocul cîmpului o echipă eminamente agrară suind-o pînă pe locul doi. Au transpirat împreună, astfel încît despre Urziceni să se vorbească şi altfel decît despre locul unde se întîlnesc vînturile Bărăganului, ca să amestece praful. Maniera lor de-a traversa terenul în văzul lumii nu e doar gest de frondă, ci şi lecţie nereuşită de actorie. Hoddle, părintele spiritual al lui Dan de la Chelsea, n-a luat-o niciodată de-a latul peste Stamford Bridge. Nici Moggi, nici alţi omologi de-ai lui MM (scuzaţi comparaţia!) nu folosesc linia de centru pe post de trecere de pietoni la fiecare meci acasă. E o lecţie a sfidării şi a intimidării pe care cei doi inventatori ai Urziceniului pe harta fotbalului o repetă deja plictisitor. O manie a persecuţiei care nu le dă niciodată pace şi din cauza căreia, uneori, cu greu pot fi observate faptele lor bune.
Sînt două variante de viitor. Prima, ca Urziceniul să meargă înainte – cu antrenorul şi preşedintele potoliţi, decenţi şi urbani – devenind un fel de Auxerre autohton (oraşul lui Daniel Niculae n-are mai mult de 40.000 de locuitori). Sau reversul, ca de atîta agitaţie, praful Bărăganului să fie luat cu lopeţile şi folosit pentru astuparea şanţului pe care MM şi Dan îl fac etapă de etapă, traversînd terenul. În acest din urmă caz, Urziceniul nu va mai fi un petic decupat din România, ci România însăşi, cu toate tînguirile, sfidările, mitocăniile şi traversările ei balcanice.