Emoţia, românii şi Dobrin

Anul trecut, tot în octombrie, murea Ferenc Puskas. Simbolul Ungariei, unul dintre cei mai mari fotbalişti ai lumii. Avea aproape 80 de ani, un Alzheimer care de ani buni îi întrerupsese, practic, contactele cu realitatea şi un munte de istorie […]

Anul trecut, tot în octombrie, murea Ferenc Puskas. Simbolul Ungariei, unul dintre cei mai mari fotbalişti ai lumii. Avea aproape 80 de ani, un Alzheimer care de ani buni îi întrerupsese, practic, contactele cu realitatea şi un munte de istorie în spate. CNN a făcut „Breaking News”. Posturile TV maghiare au lăsat aproape totul baltă ocupîndu-se de marele dispărut. Dincolo de fazele alb-sepia ale acelui 6-3 de pe Wembley s-a scormonit prin arhive şi s-au găsit imagini de antologie în care superstarul trecut în nefiinţă era alături de Franco. Echipe de reporteri au dat imediat fuga la Madrid, transmiţînd la Budapesta torente de interviuri cu Di Stefano, Gento şi alţi supravieţuitori ai marelui Real. La ceremonia de înmormîntare, ţinută pe Nepstadion, botezat imediat cu numele lui Puskas, au participat zeci de mii de oameni. Marea lor majoritate nu se născuseră în anii ’50, decarul dispărut putîndu-i eventual vrăji pe părinţii celor prezenţi.

Scriam atunci că ungurii au fost capabili de o emoţie de care mă îndoiam c-ar fi capabili românii. Eroare. Moartea lui Dobrin a scos la iveală sentimente, a stors lacrimi şi a stîrnit amintiri la dimensiuni neaşteptate. Toate televiziunile importante şi-au deschis jurnalele de vineri seara cu subiectul Dobrin. Ziarele, inclusiv cele generaliste, au avut fascicule speciale. Mailurile redacţiilor au fost cucerite de mesaje venite de peste tot, de la Botoşani la Sydney şi de la Castellon în Balta Albă. Semnate de oameni de toate vîrstele, de la puşti cu coadă care stau toată zua cu nasul în monitor, pînă la bunici care au prins pe viu debutul lui Gicu şi acum şi-au rugat nepoţii să tasteze şi din partea lor cîteva rînduri de despărţire.

Toată seara de vineri şi toată ziua de sîmbătă, cine a mers pe subiectul Dobrin a avut public şi fior. Cine a insistat a mia oară pe cazul Elodia sau cine s-a adîncit în meandrele votului uninominal, a ratat. Chiar şi înfrîngerea Stelei la Cluj s-a culcuşit undeva în zona interesului secundar. Emoţia a venit doar de la Dobrin, în ceasul din urmă, aşa cum în timpul vieţii emoţia tot de la el venise.

Cine a zapat telecomanda şi a zăbovit asupra emisiunilor dominate de imagini alb-negru a avut ce vedea. Cei tineri şi-au putut lua notiţe de la senzaţionalul 4-3 cu Dinamo, pe care n-aveau cum să-l vadă, pentru că nu se născuseră. Cei de vîrstă mijlocie şi-au reamintit acel extraordinar meci cu Scoţia, cînd Dobrin a driblat toată echipa adversă şi apoi a rata singuri cu portarul. Vîrsticii au revăzut acel meci cu Portugalia, cînd Dobrin a dat golul victoriei, deşi intrase pe teren cu spatele blocat. Cu toţii i-am putut auzi vorbind, în acelaşi interval de timp, pe Angelo Niculescu, Dinu, Ienei, Boloni, Balaci, Hagi, Rică Răducanu. Pe Liţă Dumitru plîngînd în telefon, la radio. Pe marele actor Ştefan Iordache vorbind despre Dobrin ca despre un coleg de scenă.

Nici un alt eveniment petrecut în ultimii ani n-a cules dimprejurul său atîta emoţie. Românii s-au confruntat cu calificări în Ligă, la Europene, cu inundaţii, arşiţă, alegeri, suspendarea lui Băsescu. Toate au fost, ca nivel emoţional, sub moartea lui Dobrin. De fapt, au fost sub întreaga existenţă a lui Dobrin. Prin felul cum a trăit, Dobrin nu era doar marele fotbalist. El era prezent în fiecare casă, lîngă oameni, ca unul de-al lor.