Destine tragice

Dobrin e al şaptelea care dispare. Aşadar, din generaţia de la Guadalajara mai sînt doar 15 oameni vii. Dacă ne gîndim că acea echipă s-a născut într-o noapte de ianuarie 1969, pe Wembley, unde a jucat şi Dan Anca, plecat […]

Dobrin e al şaptelea care dispare. Aşadar, din generaţia de la Guadalajara mai sînt doar 15 oameni vii. Dacă ne gîndim că acea echipă s-a născut într-o noapte de ianuarie 1969, pe Wembley, unde a jucat şi Dan Anca, plecat şi el între timp dintre noi, procentul supravieţuitorilor scade şi mai mult.

Răzvrătiţii
Cronologic, primul a murit Stere Adamache. În ’78, înecat în Dunăre. Avea doar 37 de ani. Episodul ultimelor sale clipe a fost evocat emoţionant de Dumitru Graur în paginile almanahului Flacăra de la sfîrşitul acelui an. Înainte de a plonja în apă, pentru o baie de vară, Adamache îi oferise soţiei sale, cu care tocmai se împăcase după o lungă perioadă de neînţelegeri, un buchet de flori. Al doilea a fost Dan Coe, în ’81, la doar 40 de ani. Fugise din ţară şi a fost găsit spînzurat în apartamentul său din Koln. Eugen Barbu, scriitor mare şi la mare modă în epocă, şi-a dat atunci cu toporul în soclul propriei statui, înfierînd în „Sportul” dezrădăcinarea de patria-mumă. Un text care cu siguranţă a plăcut mult secţiei de presă a CC-ului. Atît Adamache, cît şi Dan Coe erau doi răzvrătiţi, dar, în acelaşi timp, doi fotbalişti remarcabili. Primul a ţinut în cîrcă Steagul Roşu Braşov, ducîndu-l pînă în cupele europene. Coe, căruia presa îi scria, dintr-o pudibonderie ieftină, doar prenumele, Dan, a fost un fundaş central care a adus Rapidului primul titlu, cel din ’67.

A urmat apoi Gică Gornea, portarul cu care UTA a eliminat pe Feyenoord. Rămas fără ambele picioare, a murit în deplin anonimat la Sinaia, presa aflînd abia la cîteva luni, atunci cînd Ion Cupen, cu care Gornea vorbea din cînd în cînd, s-a încumetat să-i dea un telefon. Gigi Tătaru s-a stins într-o cameră de hotel din Iaşi, cînd participa, ca antrenor, la un turneu de juniori. Mihai Ivăncescu a pierit şi el în urmă cu cîţiva ani. Dumitrache s-a dus astă-primăvară. Şi acum, Dobrin, singurul dintre cei enumeraţi mai sus care a reuşit să atingă 60 de ani. Parcă prin compensaţie, trăieşte antrenorul. Angelo Niculescu dă dovadă, la 86 de ani, de tonus şi de luciditate.

De ce au ars?
Cei de la Mexico ’70 au apărut în fotbal cu repeziciune, l-au străbătut rapid şi remarcabil şi i-au părăsit scena de cele mai multe ori în mod nemeritat şi anonim. Ei au fost primii care au însemnat ceva pe plan internaţional după multe decenii. Ei au dus echipa României de la statutul balcanic la cel de existenţă europeană. Ei au devenit idolii mulţimii într-o perioadă istorică în care idolul trebuia să fie unul singur. Ei au avut tinereţi răsfăţate, cîte un Ford Taunus, cîte un Fiat 1800, cîte o balerină de la Melody. Ei au scos, practic, şpriţul din epoca frapierei de tablă şi au aşezat sticla, învelită în şervet, în braţele chelnerului spilcuit. Tot ei s-au pomenit, după Revoluţie, undeva spre 45-50 de ani, că sînt doar legende şi că viaţa lor contemporană, în multe cazuri, se rezumă doar la o amintire lichidă a anilor de demult.

Oameni cu probleme
Realizaţii material sînt puţini. În frunte e Lucescu, dar el pleca în multe situaţii de lîngă frapieră şi se ducea în cameră, lîngă carte şi veioză. Apoi Dinu, Culae Lupescu, mai mult prin prisma realizării lui Ionuţ. Mulţi dintre şaptezecişti sînt însă bolnavi. Mihai Mocanu şi-a pierdut un picior, Dembrovschi a fost operat, Sandu Neagu se află şi el în suferinţă. Pe Rică Răducanu l-a văzut toată lumea dînd interviuri de pe patul de spital.

Cei care conduc fotbalul le sînt datori acestor oameni, cîţi au mai rămas. E nevoie de bani, poate chiar de rente. Statul a găsit fonduri pentru destui campioni care, deşi au cîştigat medalii, n-au avut notorietatea fotbaliştilor de la Guadalajara. Fotbalul e lucrare privată, dar şi aici sînt bani destui şi vor mai veni, doar ne-am calificat la Europene. Dacă România înseamnă ce înseamnă în fotbal, are şi generaţia ’70 un merit. Ea a dat cu stropitoarea peste un lujer plăpînd, devenit între timp copac la umbra căruia se bucură astăzi atîta lume.