Camera lui Lucică

După 21 de ani, Lucică Bălan priveşte prin obiectivul camerei video acele locuri pe care odinioară le scruta cu ochiul liber. Titularul din finala Cupei Campionilor a revenit la Sevilla pe post de jurnalist la un post TV băimărean. Alături […]

După 21 de ani, Lucică Bălan priveşte prin obiectivul camerei video acele locuri pe care odinioară le scruta cu ochiul liber. Titularul din finala Cupei Campionilor a revenit la Sevilla pe post de jurnalist la un post TV băimărean. Alături de el, la antrenamentul Stelei, Bumbescu, Majaru, Ilie Bărbulescu, Duckadam. Adică acei campioni cu care viaţa n-a fost foarte generoasă după abandonarea fotbalului. Din alaiul nostalgiei lipsesc Iovan, Piţurcă şi Belodedici, prinşi cu problemele aniversare ale şefului federal, Lăcătuş, Stoica, Ienei şi Iordănescu, aflaţi în stare de disidenţă faţă de patronat, Boloni, ocupat cu liniştea oazelor arăbeşti bine plătite, şi Balint, în exerciţiul funcţiunii sale noi, de voce oficială a Ligii Campionilor.
Lucică e acolo, dar nu cu ei. Foştii colegi au urcat în tribună şi-şi deapănă unul altuia secundele şi minutele finalei din ’86. Bălan a coborît în iarbă şi-şi face treaba de jurnalist provincial onest. Cu camera pe umăr, lîngă alţi operatori cu 20-30 de ani mai tineri decît el. Cu microfonul pregătit pentru interviuri cu titularii de astăzi, mulţi dintre ei fie nenăscuţi, fie aflaţi în scutece în noaptea de 7 mai.
Pînă la urmă, nu e nimic obişnuit ca un fost fotbalist să devină om de presă scrisă sau de televiziune. Giuseppe Bergomi cîştigă peste 200.000 de euro pe an pentru asta. Michel, fostul coleg al lui Hagi la Real e şi el vedetă TV în Spania. Sau Gabi Balint, cel enumerat mai înainte. Sau Aurică Ţicleanu, ani buni jumătatea celui mai bun cuplu de comentatori de la noi, alături de Emil Grădinescu. Sau Cornel Dinu, deja un veteran al talk-showurilor. Toţi aceştia vin la microfon şi emit păreri, cîntărite de public tocmai prin prisma dimensiunii rostitorilor. De specialişti, de oameni care au călcat iarba. Cu Lucică Bălan lucrurile stau puţin altfel. El e jurnalistul care munceşte ca şi cum n-ar fi jucat fotbal, ca şi cum ar fi doar cetăţeanul Lucian Bălan, angajat cu contract de muncă să afle cît mai multe de la interlocutorii săi.
În minutele de pe „Sanchez Pizjuan” cînd îi filma zelos pe Bănel, pe Surdu sau pe Emeghara, Bălan părea să fi uitat că acolo, în acel loc, ridicase cupa. Nu se mira  de ce colegii cu microfon veniţi de la Bucureşti îl privesc cumva straniu. După cum nu s-a mirat nici cînd, nu demult, i-a luat interviu unei impresare la modă. Nu vă miraţi dacă veţi fi opriţi pe stradă de un tip între două vîrste, care va da bună ziua, se va recomanda şi vă va pune o întrebare. „Sînt reporterul Lucian Bălan şi aş vrea să-mi spuneţi….”. Dacă vă iese înainte, priviţi-l în ochi şi gîndiţi-vă şi la acea noapte de mai, de la Sevilla.