Parbrize curate şi suflete pustii

Noul fenomen al Fiorentinei, autorul penaltyurilor-scăriţă şi golgeterul regăsit al unei echipe care tocmai ce-l pierduse pe Luca Toni a coborît, într-un interviu acordat în „La Stampa”, pe solul mult mai nesigur decît gazonul conflictelor sociale dintre români şi italieni. […]

Noul fenomen al Fiorentinei, autorul penaltyurilor-scăriţă şi golgeterul regăsit al unei echipe care tocmai ce-l pierduse pe Luca Toni a coborît, într-un interviu acordat în „La Stampa”, pe solul mult mai nesigur decît gazonul conflictelor sociale dintre români şi italieni. Decarul îşi apără compatrioţii şi bine face, deşi cuvintele sale i-ar putea atrage la un moment dat ostilitatea unei tribune florentine sătule de suprapopularea şi româno-tribalizarea oraşului lui Michelangelo. E adevărat, graniţele au dispărut, Europa e o plăcintă mare, cu nişte steluţe galbene în răvaş albastru şi şanse egale pentru toţi.

Adi Mutu le-a spus celor de la „La Stampa” că municipalitatea Florenţei ar trebui să reglementeze meseria de spălători de parbrize, pe care mulţi compatrioţi o practică la doi paşi de Palazzo Vecchio. Asta ar însemna perfecta şi urgenta integrare în peisaj renascentist a imigranţilor plecaţi de foame de la periferia societăţii româneşti în plin centrul oraşului lui Dante. Inspirat întotdeauna în faţa portarilor adverşi, Briliantul ratează cu poarta goală atunci cînd, încercînd să-şi apere compatrioţii, propune transformarea lor legală în paraziţii unui oraş operă de artă.

Întîi, că parbrizele şoferilor băştinaşi florentini erau la fel de curate sau de murdare şi înainte de imigraţia în masă a românilor. Apoi, că românii n-au ca singură portiţă de afirmare internaţională meseria de spălători de parbrize. Nu avem o tradiţie, nu putem pune nicicum spălarea parbrizelor alături de olărit, ţesutul covoarelor în casă, trasul lînei pe fuior sau alte ocupaţii tradiţionale româneşti. Prin spălarea parbrizelor la semafor orice aspiraţie de mai bine dispare. Sufletul se pustieşte, umilinţa creşte în dimensiuni şi doar nuanţele foarte fine reuşesc să separe acest meşteşug de cerşetoria veritabilă.

Nu toţi românii plecaţi din ţară pot lua premiul Nobel ca Palade, tezauriza averi ca Iosif Constantin Drăgan sau vinde albume de milioane de pounds, precum Cheeky Girls. Dar pot toţi munci corect, onest şi mai bine plătit ca acasă, fără gîtlejuri tăiate, fără încăierări de stradă şi fără portofele subtilizate din buzunare. „Căpşunarii”, cum li se spune impropriu celor care îşi cîştigă pîinea afară, au ajuns principala ramură a unei economii naţionale debile, vîndute nu se ştie clar unde, via Kazahstan. Ei cîştigă în străinătate bani care ulterior sînt cheltuiţi în România, ceea ce duce la creşterea tuturor acelor indici pe care ni-i explică Money Channel. Dar indicele spălătorilor de parbrize, apăraţi patriotic de Mutu, nu există nicăieri. El doar scade credibilitatea altora, plecaţi în străinătate să facă un ban cinstit. Şi, din păcate, brăzdează chipul României, limitîndu-i nemeritat dimensiunea între dungile cu var ale intersecţiilor.