Ce înfrîngere frumoasă!

Şi bărbaţii plîng cîteodată! N-o spune Holograf, ci Imnul României. Cîtorva dintre „stejari” le curgeau lacrimi. De frică? De emoţie? De încrîncenare? La Haka, All Blacks n-au plîns. Şi-au scos ochii din orbite de hotărîre, au făcut un stadion plin […]

Şi bărbaţii plîng cîteodată! N-o spune Holograf, ci Imnul României. Cîtorva dintre „stejari” le curgeau lacrimi. De frică? De emoţie? De încrîncenare? La Haka, All Blacks n-au plîns. Şi-au scos ochii din orbite de hotărîre, au făcut un stadion plin să tacă şi au obligat toţi părinţii din lume să-şi trimită copiii în altă cameră, pentru că asemenea imagini pot da vise urîte atunci cînd vine moş Ene pe la gene.

Dacă acest 85-8 s-ar raporta la aritmetica mult mai sumară, dar şi mai primitivă a fotbalului, ar rezulta, probabil, un 7-1, scor la care, în faţa oricui pierzi, n-ai nici un motiv să ridici privirea din pămînt. Nu se iau tricourile, dar ruşinea rămîne. Rugbyul are altă filosofie, deşi nici mingea ovală nu mai e naivă, de vreme ce căpitanul All Black cîştigă peste un milion de dolari pe an.

România şi-a exploatat în faţa Noii Zeelande fiecare din puţinele şanse pe care le avea. Să-i batem nu puteam şi nici nu vom putea vreodată. Şi nici să pierdem la 10-20-30-40 de puncte. În rugby ierarhiile sînt clare, iar surpriza poate veni doar din diferenţa de scor. Românii aveau doar posibilitatea să nu se facă de rîs şi nu s-au făcut!

Nu rîdeţi! Poţi pierde cu 85-8 fără să te umileşti. Contra All Blacks românii au fost uneori naivi (au primit primul eseu în secunda 38, deşi avuseseră lovitura de începere), dar nici o clipă nedemni. S-au dus în terenul advers şi au reuşit o încercare, au primit aplauze de la publicul din Toulouse, care ştie rugby, adică apreciază cutezanţa şi bărbăţia.

Rugbyul este sportul care te obligă să pasezi doar înapoi şi să priveşti doar înainte. Nu te tăvăleşti pe jos, nu încerci să păcăleşti arbitrul, eşti puternic, dar nu brutal, eşti dur, dar nu nesportiv. Nu te ascunzi în păduri, nu fugi de joc, nu refuzi lupta, chiar dacă ştii că n-ai nici o şansă. Înfrunţi omul din faţa ta direct, cu aceeaşi tenacitate, chiar dacă e pilier la Griviţa Roşie sau aripă de treisferturi la All Blacks. Românii au făcut cîte puţin din toate acestea şi au fost răsplătiţi cu aplauze de un stadion întreg, mai puţin doi domni, antrenorii Noii Zeelande, care pe la scorul de şaptezeci şi ceva la cinci pentru ei stăteau cu laptopurile în faţă şi căutau soluţii să atingă suta.

Pe vremuri România învingea Franţa din loviturile de picior ale lui Constantin, pe care englezii îl numiseră Penalty King. A doua zi, copiii din spatele blocurilor puneau două crengi deasupra bătătorului de covoare şi încercau să dea mingea (rotundă!) printre ele. Asta învăţaseră ei, privind atunci meciul la televizor. Copiii de astăzi, dacă s-au uitat, trebuie să înveţe că altul poate fi mai bun decît tine, dar tu trebuie să apari în faţa lui cu demnitate, astfel putînd să-ţi anulezi în destule momente rangul inferior.

„Am fost prevăzător şi mi-am luat o foaie mare de hîrtie, să pot nota pe ea toate eseurile neozeelandezilor” — Bogdan Cosmescu, comentatorul meciului