Mai tare cu o transpiraţie
Alin Buzărin despre autoexilul lui Răzvan Lucescu
La margine de Bucureşti, la margine de Popeşti-Leordeni şi de groapă de gunoi, Răzvan Lucescu încearcă să fie acelaşi. Pîrjolul amiezii de august lasă lumina să cadă altfel decît umbra înserării de la […]
Alin Buzărin despre autoexilul lui Răzvan Lucescu
La margine de Bucureşti, la margine de Popeşti-Leordeni şi de groapă de gunoi, Răzvan Lucescu încearcă să fie acelaşi. Pîrjolul amiezii de august lasă lumina să cadă altfel decît umbra înserării de la Hamburg şi Rotterdam. A dispărut sacoul, a apărut sudoarea care înmoaie gelul de păr şi sărează sufletul. Au rămas Ilyeş şi Nae Constantin, ca nişte punţi vişinii ale trecutului înfipte acum în tricoul galben al Braşovului. A rămas şi Dinu Gheorghe, aflat mereu undeva, într-un spaţiu virtual, gata să intervină în polemici pentru prietenul său de pe bancă, indiferent dacă partenerii de dispută sînt Gigi Becali, Borcea sau, în situaţia de ieri, Mitică Ciorbă de la InterGaz.
Pentru Răzvan putea fi Timişoara, putea fi chiar Dinamo, putea fi Şahtior, putea fi Rapid în continuare. Dar e Braşov, e Cristescu (splendid golul, frumos tot jocul puştiului), e Sburlea, e liga a doua, acolo unde se pune piciorul mai mult decît capul şi umărul mai mult decît mintea. Se pare că Răzvan, ca şi tatăl său, iubeşte aceste începuturi, în care o iei de la lingură şi ajungi sus, cum a făcut şi bătrînul Mircea la Hunedoara.
Totul se poate justifica în doi timpi şi trei mişcări apelînd la vocaţia autoflagelării. Pui degetul mare la tîmplă, învîrteşti mîna şi ai mimat, în limbaj universal, gestul scrîntirii de pe fix. Astfel explicată, această autoretrogradare la matineu se clasează, se închide pagina a 18-a a ziarului de luni, unde apare cronica Braşovului, şi se revine la pagina întîi, despre Gică şi Gigi, despre Cristi şi Lazio şi chiar despre Copos, care tocmai negociază, la o narghilea cu brahmanul Lakshmi trecerea furnalului Szekely în Giuleşti.
Pentru asemenea exiluri asumate nu trebuie căutate explicaţii. De ce s-a dus la Braşov? De-aia! Asta numai Răzvan ştie, şi chiar dacă toţi îi cer justificări, cea mai importantă e justificarea pe care şi-o oferă lui însuşi. Locul fiecăruia e acolo unde e dorit. A munci la Rapid, la Milan sau la Braşov, tot a munci înseamnă.
O explicaţie însă ar fi. Răzvan a început să antreneze direct sus, sub luminile rampei. A sărit ABC-ul (o primăvară tot la Braşov, înainte de Rapid, înseamnă abia absolvirea bastonaşelor) şi poate şi-a dat seama că-i lipseşte acea temelie absolut necesară, fără de care după cîţiva ani, nu prea mulţi, de carieră fie te topeşti, fie iei drumul Arabiei, în favoarea banilor şi împotriva meseriei. Acum pune cărămizile, cu Braşovul, la Popeşti-Leordeni, supraveghindu-i pe ucenicii Cristescu şi Sburlea cum leagă mortarul. Mai tîrziu, cînd va reveni la sacoul şi la nocturna primelor pagini, va fi mai tare cu o transpiraţie de prînz şi cu o experienţă care altora li s-ar părea degradantă. Dar ar putea spune, oare, cineva, cu precizie, că a descoperit definiţia degradării în fotbal?