Criticul şi antrenorul

În tableta sa din Evenimentul Zilei de marţi, Nicolae Manolescu se îndoieşte în cheie pirandelliană de Hagi, intitulîndu-şi textul „11 jucători în căutarea unui antrenor”. Cu alte cuvinte, jucătorii există, antrenorul nu. Criticul literar redutabil, cu fler la scriitori, analizează […]

În tableta sa din Evenimentul Zilei de marţi, Nicolae Manolescu se îndoieşte în cheie pirandelliană de Hagi, intitulîndu-şi textul „11 jucători în căutarea unui antrenor”. Cu alte cuvinte, jucătorii există, antrenorul nu. Criticul literar redutabil, cu fler la scriitori, analizează o operă după cîteva pagini, dubla cu Slovenia din 2001 şi canonul izbăvit de Bicfalvi din faţa lui Poli Iaşi. Verdictul cade ghilotinant, alungînd toate nuanţele pe care presa le utilizează, ferindu-se să nu dărîme un nimb de zeu. Nicolae Manolescu spune dintr-una ceea ce alţii fie se codesc să spună, fie pur şi simplu nu văd: Steaua n-are antrenorul pe care ar trebui să aibă.

Înainte de meciul din Belarus, cifrele sînt de partea lui Hagi, nu a lui Manolescu. Cinci meciuri oficiale, cinci victorii. Ce-i drept, toate la limită, toate cu emoţii, dar victorii. Dar arareori critica literară se bazează pe cifre, mai degrabă foloseşte senzaţii, impresii şi merge mult pe mîna esteticului. Iar esteticul lipseşte la Steaua sau, atunci cînd mai apare, există doar în cantităţi farmaceutice.

Parcimonia de spectacol e calea aleasă de Hagi în acest debut de sezon. Aşa a gîndit el că poate depăşi alcătuirile modeste ale Farului, Ceahlăului, Iaşiului, polonezilor de la Zaglebie. Bineînţeles că şi Borisov intră în aceeaşi categorie, a partenerilor cenuşii, în faţa cărora trebuie să te aştepţi doar la victorie, nu şi la bucurii ale ochiului. Dar, atunci cînd vorbeşte despre scriitori, Nicolae Manolescu nu le numără paginile şi nici nu le trece în revistă virgulele. Pur şi simplu spune dacă opera lor are sau nu valoare. Dacă place sau nu. În caz că răspunsul e nu, scriitorul poate să se lase, pentru că în critica literară nu sînt atîtea interpretări ca în fotbal. Dacă Manolescu spune nu, nu rămîne.

În fotbal există dreptul la apel. Nu neapărat prin rezultate, pentru că pînă acum nu lipsesc. Recursul se poate face printr-un pic de scînteie care să aducă aminte măcar pe ici pe colo de jucătorul sclipitor Hagi. De fapt, ce vrea Pirandello? Personajele sînt în căutarea unui autor, jucătorii sînt în căutarea unui antrenor, sau noi ne-am legat prea mult de fotbalistul Hagi ca să-i putem suporta chinul şi zbuciumul de pe bancă?