Aristocratul

Pittiş iubea arta lui Shakespeare, muzica bună, pisicile şi Rapidul. Implicit, fotbalul. Era conştient că nu e la modă, fiindcă vedea în fotbal doar frumuseţea şi îi evita polemicile, încrîncenările, ascuţişurile.

Era rapidist declarat, nu ezita să-şi schimbe cămaşa de […]

Pittiş iubea arta lui Shakespeare, muzica bună, pisicile şi Rapidul. Implicit, fotbalul. Era conştient că nu e la modă, fiindcă vedea în fotbal doar frumuseţea şi îi evita polemicile, încrîncenările, ascuţişurile.

Era rapidist declarat, nu ezita să-şi schimbe cămaşa de blugi pe cîte o bluză vişinie şi căuta în iarba Grantului aceleaşi sensuri pe care le depistase pe scîndura scenei. Înainte de a fi rapidistul prezentului era rapidistul lui Nae Georgescu, al lui Dan Coe, al lui Sandu Neagu, al lui Rică Răducanu, al lui Ţîră şi Goanţă, al proletarilor Bartales sau Bimbo Paraschiv din anii de exil în Divizia B. Întîmpina serioase dificultăţi în a fi rapidistul prezentului. Ideea de echipă bogată, patronală, părea să nu-l mulţumească pe deplin, iar climatul aspru al polemicilor îl făcea să plece vremelnic de lîngă fotbal, pentru a reveni apoi reîmprospătat după cîte o cură de Rolling Stones. Nici titulatura de membru al clubului aristocratic nu-l încălzea prea mult, înţelegea fără îndoială că personalitatea şi numele său deveneau vehicul electoral pentru alţi oameni şi pentru alte scopuri.

L-am cunoscut acum vreo doi ani într-un studio de radio şi am cimentat apoi întîlnirea în pîcla unei berării. Domolise cu glasul său rar o emisiune care risca să se aprindă. Fanii Rapidului, care atunci aveau ceva probleme cu jandarmii şi cu suspendarea terenului, sunau revoltaţi, îşi strigau ascuţit nemulţumirea. Pittiş îi tempera, îi trimitea către sensurile iniţiatice ale sportului, îi îndemna la nonviolenţă. Power-flower în viaţă, power-flower şi în sport, spera undeva în sine că arenele din România vor putea deveni odată şi-odată tot atîtea Woodstockuri.

La berărie, printre rotocoale de Carpaţi fără filtru (un şofer personal îi procura de undeva această marfă rară şi nostalgică), se plîngea că fotbalul riscă să devină frivol cîtă vreme cei care sînt în preajma lui dau dovadă de superficialitate şi îşi întind prea mult nervii în jurul unei activităţi care are ca bază de pornire distracţia publică. Era convins că un asemenea discurs putea trece drept aterizat de pe altă planetă, dar poate totodată şi linişti, detensiona un mediu care stă să sară în aer.

Probabil că în zilele următoare lîngă catafalcul lui Pittiş vor sosi multe coroane cu flori vişinii şi vor fi aşezate multe steaguri şi tricouri ale Rapidului. Gesturi funerare gratuite, de vreme ce doar o parte a înţeles-o pe cealaltă. Aristocratul a priceput că oficialii la cravată nu vor putea fi niciodată ca el. Ceilalţi, oficialii, n-au realizat asta şi au încercat să împrumute un om dintr-o altă lume, străduindu-se să-l încredinţeze obiceiurilor pămîntului. Fireşte că n-au reuşit.