Istvan şi colegii

Vă invităm să priviţi cu îngăduinţă nota 9 care apare în caseta tehnică în dreptul arbitrului. Sigur că această cifră aproape de nivelul perfecţiunii ridică mîna cu sportivitate atunci cînd e acuzată de un oarecare subiectivism. Dar nouăle acordat lui […]

Vă invităm să priviţi cu îngăduinţă nota 9 care apare în caseta tehnică în dreptul arbitrului. Sigur că această cifră aproape de nivelul perfecţiunii ridică mîna cu sportivitate atunci cînd e acuzată de un oarecare subiectivism. Dar nouăle acordat lui Istvan Kovacs n-a fost strict pentru seara de 25 iulie 2007, ci, poate, şi pentru 25 iulie 2030, cînd puştiul de astăzi încă ar mai avea dreptul să arbitreze.

La doar 22 de ani, evenimentele s-au înghesuit asupra lui încă din start, cu puncte culminante la cele două penaltyuri refuzate lui Niculescu, în duelurile cu Coman. Le-a făcut faţă cu surprinzătoare siguranţă şi apoi a risipit ferm rumorile din jurul său.

Kovacs încă nu e nici Crăciunescu, nici Porumboiu, nici măcar Tudor sau Corpodean. Spre final a mai făcut şi erori, de aceea, pentru puritani, 9-le poate părea indulgent. Dar băiatul din Carei a dovedit în seara Supercupei că în arbitraj pierdem timpul de vreo 10-15 ani încoace, de cînd ne învîrtim cam în jurul aceloraşi nume care dau senzaţia c-au inventat fluierul şi gaura de la macaroană. Mergem înainte doar atunci cînd punem piciorul în prag, aşa cum a făcut Lupescu, şi aruncăm în vîltoare un tînăr egal cu un principiu.

Aceste rînduri nu se pot isprăvi fără încă o apreciere. Jucătorii celor două echipe l-au ajutat, ca nişte colegi mai mari, pe Istvan să-şi facă treaba. Puteau profita de noviciatul său, puteau simula, Niculescu a şi făcut-o, puteau isca îmbrînceli. S-au abţinut, gîndindu-se, probabil, că dacă există un viitor în arbitraj şi în fotbal, el trebuie să se întîmple alături de Istvan şi de alţii ca el.