Galata din Ghencea

Ziarele româneşti tocmai preluau ştiri cu sirop dulceag de baclava emanate de presa din Cornul de Aur. Că Hagi se cam autopropune la Galata. Că după un an sabatic, de pauză totală, de management hotelier, Hagi simte nevoia să revină […]

Ziarele româneşti tocmai preluau ştiri cu sirop dulceag de baclava emanate de presa din Cornul de Aur. Că Hagi se cam autopropune la Galata. Că după un an sabatic, de pauză totală, de management hotelier, Hagi simte nevoia să revină acolo unde lumea îl iubeşte. În Turcia. În a doua lui patrie. Chiar şi luate cu rezerva obligatorie pentru veştile sosite via Bosfor, o întrebare se punea. De ce a doua patrie şi nu prima?Pentru că în prima nu prea e (era) loc. Primele 5 echipe au băncile ocupate, iar mai jos e prea jos. Dar iată că nu e! Muezinul din Riyadh îl ademeneşte pe Oli şi antrenorul salvat de patron din atîtea şi atîtea încurcături întoarce covoraşul cu faţa spre Mecca şi se duce. Hagi, titular toată viaţa, căpitan al mai multor echipe, intră în minutul cutare în locul lui Oli. Gică, vino la Steaua, zice Becali. Iar Hagi răspunde imediat, „vin”. Ca şi cum ar fi acceptat o invitaţie la o cafea, în şlapi, la barul de vizavi.

De fapt, Steaua e cafeaua pe care Hagi o bea în gînd în fiecare zi, de cîţiva ani încoace. Acum o are în ceaşcă, aburindă, proaspăt întoarsă din Spania, cu bronzul de rigoare.Toate ştirile dulcegi de Stambul devin poveste, istorie, carpetă cu Răpirea din Serai. Steaua e aici, tangibilă, reală, cap de serie în turul trei preliminar, cu moscheea grupelor Ligii Campionilor conturată clar, nu ca în fantasmele deşertului, cu Fata Morgana.

La 42 de ani, la jumătatea vieţii, Hagi se poate redefini ca antrenor. Pînă acum doar s-a învîrtit în jurul tricoului cu numărul zece, pe care abia îl dezbrăcase. Naţionala a fost o toană a fostului mare jucător. Bursaspor, un experiment minor. Galata, o echipă mare aleasă într-un moment prost. Timişoara, o ghilotină pentru oricine, pe scîndura căreia antrenorii acceptă bucuroşi, nu se ştie de ce, să-şi aşeze grumazul. Abia Steaua e pragul. Pe care Hagi îl acceptă într-o secundă, avînd o certitudine senină şi impresionantă că va reuşi. Oare va reuşi?

Povestea nu se termină aici, ci duce către oricare din cele o mie şi una de nopţi. Cînd un antrenor tînăr, Olăroiu, cu autoeducaţie italiană şi cu perspectiva celor doar 38 de ani, zboară misterios către palatele şeicilor. Va antrena cămile, dar sub cocoaşele lor se află 2,5 milioane de dolari pe an. Alături de perspectiva irosirii în deşert în căutarea unei oaze care nu există. Întîi, cum de s-au gîndit şeicii să-i dea atîţia bani? Şi pentru ce? Abia apoi apare explicaţia omenească, mai densă decît orice furie de-o clipă a lui Gigi Becali. Pentru banii ăştia, oricine ar fi în stare să antreneze nu doar cămilele, ci nisipul de sub ele.