Unde se fabrică demenţii?
Istvan Bencze, 26 de ani, a fost rupt cu bătaia de nişte derbedei la o terasă din Cluj şi transportat la spital, unde şi-a dat duhul. Pentru autorităţi asta contează. Raportul medicului, raportul criminalistului, amprente, pete de sînge, eventual identificarea […]
Istvan Bencze, 26 de ani, a fost rupt cu bătaia de nişte derbedei la o terasă din Cluj şi transportat la spital, unde şi-a dat duhul. Pentru autorităţi asta contează. Raportul medicului, raportul criminalistului, amprente, pete de sînge, eventual identificarea unui suspect. O încăierare între găşti şi-atît. Instanţa n-are timp să asculte cu ce echipă ţinea victima şi ce fulare purtau agresorii. Plus că avocaţii sînt băieţi deştepţi şi inventează legitime apărări acolo unde nici nu te aştepţi.
Raportul social nu interesează pe nimeni. Oamenii, beţi sau treji, români sau maghiari, se omoară penru că unii ţin cu „U”, iar alţii cu CFR. Într-un oraş civilizat, cu bănci tricolore, ai cărui lideri locali în loc să aplaneze rivalitatea interetnică, au avut grijă s-o ascută la polizor. În Bucureşti, steliştii şi dinamoviştii încă nu s-au omorît pe terase. Dar asta nu e o constatare în favoarea unui potenţial Sud mai paşnic, ci doar încă un argument la regula că tîmpenia şi abrutizarea n-au frontiere.
Dacă ar interveni sociologii, şi probabil că nu se vor sfii s-o facă, vor constata, la fel de superficial, că fotbalul produce bestii cu chip de om, echipate genetic cu cromozomul crimei. Lombrosieni ai peluzei, ucigaşi ai gradenei. Mai mult fals decît adevărat. Fotbalul nu produce, mai mult preia gunoaiele de la rigolele patriei, abandonate de şcoli, de alfabetizare şi de familie, lăsate să hoinărească de la 12 ani pe străzi cu ţigara în gură şi cu pacheţelul de praf alb în buzunar. Derbedeii se ivesc la tot pasul, priviţi doar ştirile de la ora 5, unde lamele cuţitelor lucesc mai tare decît bijuurile suavelor fardate care citesc, zîmbind profesional, despre ficaţi evisceraţi şi mame bete care-şi omoară copiii cu gîturi de sticlă.
Zgomotul de fond al fotbalului preia această pergolă şi-i rafinează însuşirile morbide. Dacă nişte asociali frustraţi de foamea din mahalale îi aud pe domnii preşedinţi purtători de costum şi cravată ce declaraţii scrîşnite şi războinice dau, creierele lor fără exerciţiul tablei înmulţirii produc imediat sinapsa prin care ura se transformă în demenţă. Fotbalul e responsabil de fenomen nu neapărat prin definiţie, ci doar în măsura în care întîrzie să ofere modele.
Cu toate aceste circumstanţe atenuante pe care i le căutăm cu lumînarea, fotbalul în sine nu face nimic. Conducătorii celor două cluburi implicate probabil că răsuflă uşuraţi fiindcă incidentul a avut loc la cîrciumă şi nu pe stadion ca să aducă după el amenzi sau suspendări. În acelaşi timp, jucătorii bucureşteni îi strîng mîna nevinovatului Tweety şi-i permit să părăsească oraşul. Mergem înainte, consolaţi de ideea că pe lumea asta se mai şi moare. Ce importanţă are, cîtă vreme mor alţii, nu noi?