Răguşeala succesului

Putea fi vorba despre Mutu. Cînd ai în echipă cel mai bun fotbalist din Serie A, nu trebuie să stai de vorbă cu Slovenia. Sau despre Chivu, în jurul căruia roiesc, de cîţiva ani, toate echipele mari ale Europei, umplîndu-i […]

Putea fi vorba despre Mutu. Cînd ai în echipă cel mai bun fotbalist din Serie A, nu trebuie să stai de vorbă cu Slovenia. Sau despre Chivu, în jurul căruia roiesc, de cîţiva ani, toate echipele mari ale Europei, umplîndu-i cutia de scrisori cu oferte. Sau despre Bănel, care, o dată eliberat de geometria restrictivă a Stelei, poate da chiar şi goluri. Sau despre Dorel, debutantul tîrziu şi cel puţin rezonabil, care aduce încă o dată în prim-plan ideea irosirii la români, de vreme ce acum doi ani juca în ligile inferioare şi părea sortit anonimatului etern. Sau chiar despre selecţioner, care ne-a spus clar, pe îndelete, ca să băgăm bine la cap, că el nu prea greşeşte la selecţie. Ceea ce înseamnă good bye Ogăraru şi mai ales auf wiedersehen Sergiu şi Vlăduţ!

Dar e vorba despre Lobonţ. OK la Rotterdam. Bine şi la Celje. Am spus bine, nu senzaţional, nu extraordinar, nu fantastic. Doar bine. Şi mai ales sigur. Ştefan Covaci spunea că un portar trebuie să ia gol atunci cînd e de luat gol şi să apere ce e de apărat. O teză pragmatică, emisă undeva pe la 1970, pe care Lobonţ o dezvoltă în termeni adecvaţi contemporaneităţii.

Portarii mileniului trei nu mai sînt doar portari. Ei trebuie să arunce cu mîna pînă la centrul terenului, să dea cu piciorul, la nevoie cu capul, dar mai ales cu gura. De fapt, ei sînt un fel de oratori ai propriului careu. Cu cît vorbesc mai mult, cu atît răguşesc mai repede şi apără mai bine. Un portar de succes trebuie să fie mereu răguşit. Niciodată n-or să răsară tenori din apărătorii de buturi. Vocea se dogeşte, coardele vocale suferă, dar plasa stă neatinsă.

Lobonţ strigă la fel, şi n-are importanţă dacă în faţa sa se află statura adolescentină a lui Radu Ştefan sau banderola lui Chivu. De acolo, din strigătele sale, vine siguranţa. La Celje am putut survola prima repriză, care a fost cam aşa şi aşa, am putut aştepta 50 de minute golul fiindcă ştiam că acolo, în spate, totul e în regulă.

Realizările din Slovenia au aparţinut mai multor oameni. Dar vocal şi ermetic vorbind, a fost meciul lui Lobonţ. Al său şi al celor care l-au readus în iarnă în ţară, redîndu-i sensul existenţei. Ca să fie bun pentru naţională, Lobonţ trebuie să apere meci de meci, nu să care sacul cu mingi. Abia acum ne gîndim că în meciul cu Bulgaria în poartă a fost tot el. Criticabil de toată lumea, începînd cu ultimul suporter şi terminînd cu augustele fraze tactice ale lui Tăriceanu.

De fapt, Lobonţ, cel care ne dă încredere acum, e cheia grupei. Realizăm asta abia acum, cînd e cel mai bun om al ultimelor meciuri şi avem motive să-l lăudăm. Fără greşeala sa de la Constanţa, acum eram deja calificaţi. Dar asta-i viaţa.