Cicatricea slovenă
Pînă în noiembrie 2001, cînd mica Slovenie ne-a oprit din drumul către Mondialul asiatic, românii doreau să răzbune tot felul de chestii. Erau furioşi că am pierdut Cadrilaterul, ţinutul Herţei, Moldova de dincolo de Prut, Tezaurul luat de ruşi, plus […]
Pînă în noiembrie 2001, cînd mica Slovenie ne-a oprit din drumul către Mondialul asiatic, românii doreau să răzbune tot felul de chestii. Erau furioşi că am pierdut Cadrilaterul, ţinutul Herţei, Moldova de dincolo de Prut, Tezaurul luat de ruşi, plus mai multe mii de cadîne născute pe picioarele noastre de plai şi culcate de valurile istoriei pe picioarele sultanilor. De la dubla cu Katanec, Rudonja şi Osterc, printre neîmplinirile noastre naţionale se numără, la loc de frunte, şi pierderea acelui blestemat baraj.
Mulţi spun că de la ei, de la sloveni, ni s-a tras. După ce ne-au eliminat, am mai ratat, la rînd, încă un European şi încă un Mondial. Fundamental greşit. Nu ni s-a tras de la ei, ci de la noi. Nu Slovenia a bătut România, ci România s-a bătut singură, s-a autoflagelat cu sălbăticie, refuzîndu-şi cu o inexplicabilă asceză statutul de favorită. Am văzut în vara următoare, pe pămînt coreean, pe viu, toate cele trei meciuri ale Sloveniei. Nişte urşi albi (aşa le era echipamentul) puşi la colţ pe bună dreptate de Spania, dar înghiţiţi şi de Africa de Sud Bafana-Bafana şi Paraguay. Categoric România ar fi reuşit mai mult. Cu certitudine, dacă atunci s-ar fi jucat alte 10 meciuri directe România-Slovenia, ai noştri ar fi cîştigat măcar opt. Dar n-au învins exact în cele două, ale barajului, în care erau obligaţi s-o facă.
Vrînd, nevrînd, cînd spunem Slovenia ne gîndim la acele zile reci şi mohorîte de noiembrie. Dacă am juca zilele următoare împotriva oricui altcuiva, am avea la orizont nişte meciuri obişnuite. Neobişnuitul vine însă din amintirea noastră, dar mai ales din frustrarea noastră. N-ar trebui să fie aşa, dar aşa e. Reuşim foarte greu să ne uităm coşmarurile, deşi în visul acela urît balaurul sloven ne-a înşfăcat abia după ce noi ne-am împiedicat inexplicabil.
Acum România e mult mai bună decît Slovenia şi, dacă fotbalul suportă încă întîmplările cît de cît normale, ar trebui să luăm toate cele şase puncte, nu doar patru cît se doreşte în buletinul oficial al echipei naţionale. Dacă vom reuşi o dublă victorie, nu va însemna că ne-am răzbunat pentru 2001. Atunci a fost atunci, acum e acum. Lucrurile n-au legătură unul cu celălalt. În 1950, la Mondialul din Brazilia, americanii i-au bătut pe englezi. În ’66, la Middlesbrough (oraş care e şi coşmarul altora, nu doar al nostru), Coreea de Nord a lui Kim Ir Sen şi Pak Di Ik a bătut Italia lui Rivera şi Mazzola. În istoria fotbalului, probabil că Anglia a învins şi va învinge Statele Unite de cîte ori are chef. La fel şi în cazul Italia-Coreea. Dar înfrîngerile epocale rămîn, pentru că nu pot fi şterse de victorii, oricîte ar fi ele. Sînt ca nişte cicatrice, care deşi nu mai dor, se văd!