Doctrina Olăroiu

Olăroiu are şapte victorii consecutive. Şi impresia că la soare te poţi uita, dar la echipa lui, ba. Te orbesc succesele glorioase cu Pandurii, Iaşi, Ceahlăul, Naţional şi te dă pe spate, ca pe Cristocea, penaltyul lui Tudor de la […]

Olăroiu are şapte victorii consecutive. Şi impresia că la soare te poţi uita, dar la echipa lui, ba. Te orbesc succesele glorioase cu Pandurii, Iaşi, Ceahlăul, Naţional şi te dă pe spate, ca pe Cristocea, penaltyul lui Tudor de la Urziceni.

La adăpostul acestui palmares orbitor, antrenorul postulează că fotbalul e una, iar spectacolul cu totul altceva. În doctrina sa tehnico-tactică, aceste două noţiuni se separă net, ca uleiul de apă. În doctrinele altor antrenori, e exact pe dos. Milan a făcut spectacol şi a surclasat pe Manchester. La rîndu-i, Manchester a făcut spectacol şi a şters pe jos cu Roma.

La Olăroiu e altfel. Pentru el, ecosistemul ideal e Ghencea cu tribune goale, să n-aibă cine să-l conteste, iar Nirvana înseamnă un 1-0 la capătul căruia vine şi ne numără ca Pristanda acţiunile de atac, punîndu-le şi pe cele în care Bănel s-a împiedicat în propriile-i rudimente tehnice sau şi pe cele în care Lovin, schimonosit de efort, a construit o pasă de cincizeci de centimetri.

Senzaţia e că antrenorul Stelei încearcă să se mintă pe sine. Pe nimeni altceva nu poate păcăli, pentru că oamenii văd şi decantează. Eventual pot să intervină uşor, dar semnificativ în textul postulatului: spectacolul e una, iar fotbalul zgîrcit şi izolat al lui Olăroiu, cu totul altceva.