Trandafiri lui Jose

Mai întîi a fost trandafirul de la butoniera lui Sir Alex. Aşa se vine la finala Cupei Angliei. Deşi la costum închis, lipsa trandafirului îi dă lui Mourinho o tentă casual. Mai ales că e şi nebărbierit de vreo două […]

Mai întîi a fost trandafirul de la butoniera lui Sir Alex. Aşa se vine la finala Cupei Angliei. Deşi la costum închis, lipsa trandafirului îi dă lui Mourinho o tentă casual. Mai ales că e şi nebărbierit de vreo două zile, iar pe tenul măsliniu firele albe de barbă se văd şi mai bine.

Noul Wembley a fost răbdător. A aşteptat o sută douăzeci de minute să vadă penaltyuri, pe locul unde acum trei sute şi ceva de ani Cromwell făcea decapitări. V-aţi gîndit vreodată că după două ore şi ceva de efort penalyurile de departajare seamănă cu o execuţie publică, măcar şi pentru că tricourile, ude de transpiraţie, seamănă cu acele cămăşi largi şi mototolite care se puneau pe umerii osîndiţilor?

Dacă l-aţi înjurat pe Mourinho două ore şi ceva în sîmbăta electorală aţi avut dreptate. Fotbalul construit de el vine la fel de greu ca şi românii la vot. Totul e calculat la acest om, începînd cu icnetul lui Terry, cu dispunerea lui Essien stoper, continuînd cu ortopedia relativă a lui Robben şi isprăvind cu grumazul de bivol african al lui Drogba, care are dreptul o dată la două ore şi ceva, dar numai o singură dată, să împingă mingea cu şpiţul, ca o lovitură de floretă venită din partea unei echipe căreia şeful îi cere mereu şi mereu să se plimbe cu tancul peste tot, inclusiv prin parc.

E ciudat cum acest om atît de matematizat şi de pragmatic are o privire atît de catifelată. Marii antrenori sînt, de obicei, fie pătrăţoşi la chip, fie aspri, fie lombrosieni în aşteptarea victimei. Raşpelul tehnico-tactic se strînge în restul trupului antrenorului portughez. La privire, Jose Mourinho pare ceva între Lermontov şi Puşkin, compatrioţii lui Abramovici, deşi e greu de crezut că printre miliardele de euro pe care le-a strîns, gospodin Roman a avut timp să-l savureze pe vreunul dintre ei.

Ani la rînd, trudind cu salahorii lui Porto şi apoi îndesînd în matrice spiritul multinaţional al lui Chelsea, Mourinho şi-a cîştigat dreptul la perfecţiune antipatică. E greu de crezut că în afara familiei sale sacre de practicant catolic îl mai iubeşte altcineva. Dar toată lumea îl respectă, aşa victorios şi casual cum e, fără floare la butonieră. De fapt, trandafirii săi sînt trofeele, pe care ştie să le apuce fără să se rănească în spini.