Internaţionala blatului

Hai la lupta cea mare, club cu club să ne unim. Aşa ar trebui să sune. Allegro, maiestuoso. Să luăm lucrurile mai andante şi să vedem despre ce e vorba.

Roma-Torino 0-1. Roma e sigură de locul doi, adică de […]

Hai la lupta cea mare, club cu club să ne unim. Aşa ar trebui să sune. Allegro, maiestuoso. Să luăm lucrurile mai andante şi să vedem despre ce e vorba.

Roma-Torino 0-1. Roma e sigură de locul doi, adică de grupele Ligii. Torino scapă de Serie B. Pariorii se aşteptau la asta, ca şi la remiza Milanului de la Catania. Aşa e pe final der sezon, nu trebuie să se scandalizeze nimeni. E vorba de pierderi planificate la captolul morală, unde „Cizma”, fie vorba între noi, a dus-o prost începînd cu Macchiavelli şi terminînd cu Moggi.

La italieni te mai aştepţi, însă la englezi în nici un caz. Manchester e campioană şi pierde patetic acasă în faţa lui West Ham, care scapă glorios de retrogradare. When the reds go marching in. Sau „go blating in”. Cînd înnobilează pe cîte cineva, Regina o mai dă uneori şi în bară.

Blatul nu s-a inventat în România. El acţionează pe toate meridianele şi cînd iese la iveală, o face zgomotos. În asemenea situaţii, mai întîi te enervezi temeinic, apoi, dacă mai ai energie, chemi carabinierii, procurorii, justiţia şi se declanşează un Calciopoli în toată regula. Dar sînt şi cazuri în care nu se întîmplă nimic în afara enervării, iar exemplele de mai sus fac parte, aproape sigur, din această categorie.

Noi, românii, nu mai avem demult zgomote. Mergem tiptil, ca motanii pe acoperişuri, în căutarea rutului decisiv cu mîţa adversă. Sîntem prea trecuţi prin multe ca să ne mai permitem înfrîngeri epocale pe teren propriu. Avem alte căi de acţiune, mai cotite, dar mai eficiente, care ne ajută să părem virtuoşi, deşi nu sîntem.

De exemplu, în România se ştiu clar numele celor patru echipe care retrogradează. Ele au căzut, dar nu sînt căzute, vorba unui clasic al nonsensului din secolul trecut. Acum, retrogradatele nu mai caută puncte în prima ligă, ci nişte nou promovate cît mai paupere. Care să nu poată lua licenţa şi să nici nu-şi prea dea interesul s-o ia. Şi astfel, picaţii de sub linie nu mai sînt repetenţi, ci cursanţi merituoşi, care prin acest mecanism pot îmbătrîni fericiţi în primul eşalon.

Dacă ar şti toate aceste chiţibuşuri, italienii, englezii şi alte naţii cu chef de blat ocazional nu s-ar mai chinui să se facă de rîs în văzul lumii. Însă la asemenea rafinamente nu ajunge oricine. Îţi trebuie fler şi mai ales experienţă. Cînd noi fabricam din carton ghete de aur, băgam Scorniceştiul în A şi duceam Moreniul în cupele europene, ei, occidentalii, încă se încăpăţînau să creadă că fotbalul e, în principiu, un joc curat. Mai scriau cîte un scenariu străveziu tip RFG-Austria, ceea ce nu făcea altceva decît să le ateste naivitatea.