La judecata de apoi a arbitrilor

Pe timpuri, cînd puricele zbura potcovit cu 99 de ocale de fier, iar bloggurile nu se inventaseră, nu numai din retard tehnologic, dar şi pentru că Securitatea ar fi avut prea mult de citit, Eugen Barbu ţinea în „Săptămîna” o […]

Pe timpuri, cînd puricele zbura potcovit cu 99 de ocale de fier, iar bloggurile nu se inventaseră, nu numai din retard tehnologic, dar şi pentru că Securitatea ar fi avut prea mult de citit, Eugen Barbu ţinea în „Săptămîna” o rubrică intitulată „La judecata de apoi a poeţilor”. Scriitorul, parcimonios cu indulgenţele, mitralia nemilos generaţia optzecistă, neţinînd cont că el însuşi n-a fost nici o secundă poet.

Spre deosebire de Eugen Barbu, Gheorghe Constantin a fost arbitru. Ştie foarte bine ce e acela un henţ, ce înseamnă un penalty şi ce valoare poate avea un ofsaid. Ridicat convingător şi la vremea lui, face cît zece echipe făcute strîmb, care joacă fără răutate.

Tot spre deosebire de Eugen Barbu, Gheorghe Constantin vinde indulgenţe, şi încă foarte ieftin. Singura victimă a judecăţii sale (formal, judecă membrii Comisiei, dar şeful îşi ia bobîrnacele, că de-aia-i şef) e Alexandru Tudor. Iar acesta are de suferit, dacă e să dăm crezare preşedintelui CCA, nu neapărat pentru ridicola fază de la Urziceni, cît mai ales pentru că s-a încăpăţînat să arate tuturor cît de lumină e noaptea şi cît de întuneric e ziua.

În rest, toată lumea e OK, veselă, sănătoasă. Şi delegată imediat, pentru că sezonul se comprimă şi se joacă din trei în trei zile. Probabil că România e singura ţară din lume unde un portar împiedică un gol prin henţ în afara careului, arbitrul se face că plouă, iar şeful, în loc să-l pună pe numărul unu al anului trecut la loc uscat şi întunecos, îi dă meci imediat.
E treaba şefului CCA ce vrea să demonstreze prin asta. Probabil vrea să arate că n-avem nevoie de arbitri străini, pentru că ai noştri sînt destul de buni ca să se facă de rîs. Dar prin această procedură a iertării aproape biblice a greşiţilor, păcatul se încurajează. Iar Alexandru Tudor, suspendatul unic, care şi-aşa e convins că s-a născut doar pentru a fi martirizat în interiorul suprafeţei de pedeapsă, are toate argumentele din lume să creadă o dată în plus că e disident. Ce întîmplare absurdă! Dacă n-ar fi făcut turul redacţiilor să dovedească absurdul, Tudor s-ar fi îngrămădit şi el sub preş alături de colegii săi!

„Eroarea lui Tudor ar putea fi uitată dacă acesta nu s-ar încăpăţîna să susţină că are dreptate” — Gh. Constantin