Ruptură de tricolor

Acum nu se mai poate din cauza piciorului. Ruptură, pauză şi aşa mai departe. La o primă evaluare, medicii vorbesc despre un repaus de două luni. Asta ar însemna 10 martie-10 mai. Pe 26 mai se termină campionatul. În termeni […]

Acum nu se mai poate din cauza piciorului. Ruptură, pauză şi aşa mai departe. La o primă evaluare, medicii vorbesc despre un repaus de două luni. Asta ar însemna 10 martie-10 mai. Pe 26 mai se termină campionatul. În termeni optimişti, se poate spune că ar putea spera să revină pe final de sezon. În termeni realişti, nu neapărat cinici, toată povestea asta se numeşte sezon încheiat.

Ar trebui să urmeze acum paragraful cu păcat, pierdere pentru echipa naţională, ghinion şi aşa mai departe. Nu va fi, închipuiţi-vă că l-aţi citit deja. În locul său, realitatea. La aproape 39 de ani, cînd faci şi pe antrenorul, şi pe coordonatorul, cînd te lupţi să smulgi Argeşul din ghearele retrogradării, rişti enorm. Muşchii, după 131 de selecţii şi peste 20 de ani de fotbal la nivel înalt, nu mai ascultă ca în tinereţe. Şi ai parte de finaluri ca în filmele ruseşti despre Stalingrad, în care jucătorul-antrenor (parcă e mai corect aşa decît antrenor-jucător, nu?), se trînteşte pe iarbă, cheamă un coleg în tranşeu să bată lovitura liberă, în timp ce el, crispat de durere, şontîcăie într-un picior către tuşă, gesticulînd larg şi concomitent indicaţii în vederea ultimului asalt către camarazii rămaşi în viaţă.

Problema e că nu doar Dorinel mizează prea mult pe el însuşi, ci şi noi îl supralicităm. Patru mecuri jucate în primăvară, după alte cîteva luni de absenţă, l-au chemat pe selecţioner în tribuna din Piteşti. Să vadă ce? Un jucător bun, dar consumat. Experimentat, însă extrem de nervos, mereu cu gura pe coechipieri sau pe arbitru. Cîteva centrări şi pase bune, majoritatea din poziţii statice. Tumult, transpiraţie, nervi, totul în ansamblul unei echipe crispate, aflate deja cu 1,99 picioare în liga a doua.

Românilor viaţa fără Dorinel la naţională li se pare lipsită de sens. Olandezii trăiesc fără complexe, deşi Philip Cocu nu mai îmbracă tricoul portocaliu. E cu doi ani de buletin mai verde decît Dorinel (are aproape 37) şi nu joacă la Piteştiul cvasiretrogradat, ci la PSV Eindhoven. Unde e căpitan, încă surprinzător viu, tocmai a eliminat pe Arsenal din Champions League. Aşteaptă pe Liverpool în sferturi şi un nou titlu naţional.

Pînă la urmă, asta e deosebirea dintre olandezi şi români. Ei se mulţumesc cu pîinea albă de la club. Noi vrem să fim şi antrenor, şi jucător, eventual şi preşedinte, şi mijlocaş la naţională. Cînd nu ne mai ajută fibra, ieşim de pe teren şchiopătînd şi, involuntar, îl ferim pe selecţioner să facă o gafă. Fiindcă selecţionarea asta ar fi însemnat.