O lume nervoasă, nervoasă, nervoasă!

Meciurile de Liga 1 conţin în proporţie covîrşitoare scrîşnete, replici, contrareplici, ameninţări verbale, capete în gură, pietre aruncate din tribune şi abia la coadă, depistabil doar la analizele de urme, ceva fotbal. Atmosfera e electrică, arcurile voltaice se dezlănţuie cu […]

Meciurile de Liga 1 conţin în proporţie covîrşitoare scrîşnete, replici, contrareplici, ameninţări verbale, capete în gură, pietre aruncate din tribune şi abia la coadă, depistabil doar la analizele de urme, ceva fotbal. Atmosfera e electrică, arcurile voltaice se dezlănţuie cu o tensiune aproape insuportabilă şi cu o intensitate care prăjeşte bunul simţ aşa cum distrug penele de curent din Bucureşti frigiderele Berceniului şi Crîngaşiului.

Se vorbeşte mult şi tare. Declaraţiile se lovesc între ele şi scot scîntei, parcă ar fi săbii. Pe unii îi fură arbitrii. Au dreptate, uneori chiar îi dezavantajează vizibil. Pe alţii îi ard comisiile. Da, în multe situaţii se judecă aiurea şi se decide strîmb. Toate aceste probleme există. Trădări, nedreptăţi, tîmpenii flagrante pe post de verdicte. Observatori pe care-i loveşte piatra şi zic senini că nu s-a întîmplat nimic. Atmosferă de bantustan incendiat, nu de fotbal dintr-o ţară pe hîrţoagele căreia încă nu s-a uscat ştampila aderării. Pînă la urmă se zbiară în fotbal pentru că se urlă în politică. Peluza stadionului provoacă un zgomot comparabil cu balcoanele Parlamentului, măscările de pe „Lia Manoliu” fiind în mod sigur prelungirea ciorovăielilor de la Casa Poporului, Cotroceni şi Palatul Victoria.

Dincolo de acest vacarm, ispititor pentru ratinguri şi tiraje, dar iritant pentru orice scoarţă cerebrală încă necuprinsă de alienare, se ascunde un fotbal mic, cuantificat în nişte meciuri fricoase, pline de greşeli şi terminate cu un şirag de 0-0 şi 1-0 care ar putea să le placă în cel mai fericit caz italienilor. Dacă le citesc, nu dacă le văd. O remiză albă italiană are farmecul ei, pe cînd ale noastre plictisesc, enervează şi, cel mult, anticipează minutul 91, al declaraţiilor, mai intens decît toate cele 90 de minute din iarbă.
Sigur că toată această teorie poate fi contrazisă prin recentul şi spectaculosul „sfert” de Cupă dintre Steaua şi Oţelul. De acord, dar acolo a fost excepţia, iar statisticienii şi-au înfundat degetele în tîmple căutînd acele în carul cu fîn, adică alte 5 meciuri spectaculoase în ultimii 10 ani. Se joacă prost, iar dacă arbitrajele sînt în general între notele 5 şi 6, nivelul spectacular e de multe ori sub 5.

Şi totul se explică. Calitatea n-are cum să apară cînd oamenii nu se preocupă de ea, ci de urlete mai mult sau mai puţin guturale. Cînd îşi aude preşedintele sau antrenorul că, de multe ori pe bună dreptate, face praf arbitrajul şi pune la zid comisiile, jucătorii cred că la ei totul e OK, n-au nici o problemă şi toate necazurile planetei provin de acolo de unde zice şeful la televizor că vin.

P.S. Evoluţia Stelei la Vaslui confirmă că joi, în Cupă, am asistat la o excepţie. După un meci bun, echipele noastre, chiar şi cele mari, pot fi înghiţite de mediocritate. Pline de aere extraterestre, ele nu pot anula nici ambiţia plutonului, nici propriile hibe.