O inimă, sub pijama

Structural, cordul tuturor oamenilor e la fel. Două atrii, două ventricule, artere care duc sîngele şi vene care-l aduc înapoi. Un pumn de ţesut roşiatic, pulsînd, care pune în mişcare aproximativ acelaşi volum de sînge, dar în care încap, fără […]

Structural, cordul tuturor oamenilor e la fel. Două atrii, două ventricule, artere care duc sîngele şi vene care-l aduc înapoi. Un pumn de ţesut roşiatic, pulsînd, care pune în mişcare aproximativ acelaşi volum de sînge, dar în care încap, fără nici o legătură cu fluxul sangvin, cantităţi diferite de sentimente.

De pe patul spitalului, Rică Răducanu umple, cu statura-i mătăhăloasă, ecranul televizorului. Aşa cum l-a umplut de fiecare dată în ultimii ani, cînd i-a înveselit pe cei de dincolo de tubul de sticlă sau aşa cum i-a bucurat, enervat şi ridicat în picioare pe cei care azi au măcar 30-35 de ani şi au apucat să-l vadă în poarta echipei naţionale. La aproape 61 de ani, are probleme destul de mari. În pijama, şosete şi papuci, ridicat pe pernă în capul oaselor, încearcă să glumească. Rîde şi el de ce spune, dar nu e rîsul lui. Stă cu mîna la inimă, ca şi cum ar arăta că acolo, în acel loc de sub bluza de pijama, au încăput toţi cei cărora le vorbeşte acum.

În vară, Sorin Satmari m-a rugat să-i scriu prefaţa unei cărţi. -Rică Răducanu, cu „R” de la Rapid-. De fapt, o continuare a mai vechiului volum „Prea mare pentru un careu atît de mic”, apărut la începutul anilor ’90 şi prefaţat atunci de Ioan Chirilă. Peste 300 de pagini cu întîmplări povestite de Rică autorului. Una dintre ele: spre final de carieră, Rică se transferase la Steaua şi primise grad militar, făloşindu-se cu uniforma sa cea nouă. Într-o seară, tîrziu, după o sesiune prelungită de şpriţuri, s-a urcat în tramvai împreună cu alţi colegi stelişti, şi ei tot în ţinută militară. Au făcut ce-au făcut şi l-au lămurit pe vatman să-i ducă pe fiecare pînă aproape de casă, deşi traseul tramvaiului era cu totul altul. Cu greu au acceptat să nu fie transportaţi chiar pînă în faţa porţii, acceptînd în cele din urmă că tramvaiul nu poate să meargă decît pe-acolo pe unde are şină. Sau alta: prin anii ’60, Eugen Barbu, marele scriitor, era vicepreşedintele FRF, iar echipa naţională tocmai pierduse un meci important. Şedinţă mare, cu mahării de la partid. E.B. pactizase cu jucătorii şi spera că, dacă le va trage el un perdaf scurt, politrucii nu vor mai da sancţiuni. Şi începe Barbu: „Măi băieţi, de ce nu luptaţi şi voi pînă la epuizare, ca englezii!?”. La care, vine replica lui Rică: „Da, ce, nea Jeane, matale scrii ca Shakespeare?”

Ăsta e Rică şi aşa a fost întotdeauna. Nu s-a certat niciodată cu nimeni, n-a avut conflicte, n-a tras cu dinţii de funcţii sau de bani. Pacientul Rică e la fel. Glumeşte („e groasă, tăticu!”) şi caută, parcă, în obiectivul camerei care-l filmează, sprijinul celor pe care i-a iubit. În afară de un gînd bun, n-are nevoie de nimic altceva.

„Sînt obosit. A trebuit să stau 13 ore nemişcat!” — Rică Răducanu