Democraţia echivocului

În 1966, adolescentul Dobrin cîştiga primul trofeu, un fel de „Balon de Aur” românesc. Decernat la ei de „France Football”, la noi de „Fotbal” şi-atît, apendicele săptămînal al ziarului care abia ieşise de sub talpa lui Dej şi Stalin.

Timp […]

În 1966, adolescentul Dobrin cîştiga primul trofeu, un fel de „Balon de Aur” românesc. Decernat la ei de „France Football”, la noi de „Fotbal” şi-atît, apendicele săptămînal al ziarului care abia ieşise de sub talpa lui Dej şi Stalin.

Timp de patru decenii, laureatul s-a ales după un singur criteriu: să fie cel mai bun fotbalist român din acel an. Oricît de subiectivă e în esenţă o anchetă, ea capătă tuşe de obiectivitate atunci cînd apelează, deopotrivă, la jurnalişti, suporteri, jucători, antrenori sau şefi de cluburi. „Consultarea maselor largi, populare”, ar fi spus la începutul lui ’90, zîmbind, Iliescu.

Ancheta nu e doar tradiţională, ci şi tranşantă. Proclamă un singur laureat, fie că acesta joacă în ţară sau afară. Deja au început să curgă premii, într-o sarabandă a compromisurilor. Mutu e cel mai bun fotbalist, Niculescu şi Dică sînt, ex-aequo, premianţii campionatului intern. La altă gală, Mutu e jucătorul, Dică, atacantul, Claudiu, campionul eficacităţii, iar Ganea, sufletistul universal. Să nu se supere nimeni!

Încă nu se ştie cine va fi alesul Gazetei, dar oricum s-ar numi,  va fi rezultatul unui exerciţiu democratic, care nu ţine cont de orgoliile, influenţele sau discursurile susţinătorilor.  Indigeni sau expatriaţi.