1-1 pentru noi
Cîrcotaşii de profesie vor spune că nu e decît o remiză acasă, care duce Steaua în primăvara europeană, acolo unde, de altfel, s-a prezentat de fiecare dată la apel în ultimele două ediţii.
Exaltaţii vor avea tendinţa să glorifice remiza […]
Cîrcotaşii de profesie vor spune că nu e decît o remiză acasă, care duce Steaua în primăvara europeană, acolo unde, de altfel, s-a prezentat de fiecare dată la apel în ultimele două ediţii.
Exaltaţii vor avea tendinţa să glorifice remiza şi să dea acestei toamne tonuri mai calde decît e cazul.
Adevărul e pe undeva pe la mijloc. Steaua a scos din această grupă care s-a terminat înaintea ultimei etape exact cît trebuia să scoată. Cine-şi închipuia că roş-albaştrii pot sosi înaintea uneia dintre Real şi Lyon trebuie să se ducă să se caute. Un loc 3 poate căpăta conotaţia unei victorii dacă pui în balanţă nu numai banii şi palmaresul Kievului, ci şi amănuntul, deloc neglijabil, că mulţi dintre titularii lui Demianenko de la Bucureşti au jucat un sfert de finală la Mondialul la care România n-a ajuns.
Steaua şi-a atins scopul aseară din trei motive. Întîi că, în fine, Ovidiu Petre, Paraschiv, Ghionea, Stancu sau Thereau au trudit şi au transpirat, într-o competiţie în care se cam obişnuiseră să contemple zeii înconjurători. Apoi, pentru că Dică a fost valorificat, într-o singură fază, cu mingea la picior, după ce meciuri lungi şi triste la rînd a primit doar pase la gît. În fine, pentru că după Urs Meier, Kim Milton Nielsen, Lubos Michel sau Melo Perreira, cel care l-a dat afară pe Hagi, arbitrajul le-a zîmbit, în fine, şi românilor. Cine recunoaşte asta e corect. Cine nu, e doar un patriot de doi lei, apt să inventeze într-o secundă o mie de teorii ale ofsaidului pasiv.