O simplă problemă de stil

De la venirea lui Olăroiu, mai corect zis de la plecarea lui Piţurcă, Steaua şi-a ameliorat semnificativ media de talie. Thereau în locul lui  Diniţă, Ovidiu Petre în locul lui Florentin Dumitru, Goian în locul lui Pompilică. De fapt, Olăroiu […]

De la venirea lui Olăroiu, mai corect zis de la plecarea lui Piţurcă, Steaua şi-a ameliorat semnificativ media de talie. Thereau în locul lui  Diniţă, Ovidiu Petre în locul lui Florentin Dumitru, Goian în locul lui Pompilică. De fapt, Olăroiu doar a desăvîrşit lupta cu centimetrii, ea fiind începută de Zenga şi continuată de Protasov.

Şapte-opt centimetri în plus la media echipei contează. Aduc nu numai imagine, ci şi forţă. Plus suflu. Povestea cu „nu contează înălţimea, ci contează isteţimea” e bună doar pentru avizierele grădiniţelor.

De aproape trei ani, Steaua cîştigă războiul cu talia, dar pierde alte bătălii. Cum ar fi meciul cu tehnica. În grupul roş-albastru nu se mai driblează, nu se mai dă cu exteriorul. Fenta face loc icnetului de efort, într-o reacţie chimică în urma căreia se ard multe calorii şi se degajă o cantitate impresionantă de energie. Risipită de cele mai multe ori în ultimele săptămîni fără efecte pe tabelă.

Pe de o parte, asta cere fotbalul modern. Efort continuu, ritm susţinut, luptă pînă la epuizare. Mai un umăr în faţă, mai o alunecare hotărîtă. Plus alergătură fără limite, după prototipul Bănel, un fel de Abebe Bikila, cu deosebirea că etiopianul n-a alergat niciodată către propria poartă. Piticii, de genul celor folosiţi cu zel de Piţurcă, sînt nişte noduri filogenetice din care în fotbalul mare, cu cîteva mici excepţii notabile, n-a rezultat nici o specie.

Pledoaria pentru jucători înalţi e măcar la fel de contraproductivă ca adorarea liliputanilor care cad la primul contact dur. Fotbaliştii nu sînt înalţi sau scunzi, ci buni sau slabi. Dar mai pot fi, după altă clasificare, tehnici şi mai dintr-o bucată. Tocmai asta lipseşte Stelei. O eminenţă creativă de la mijloc în sus, în stare să rezolve cu un dribling sau cu o pasă ecuaţiile ofensive cărora transpiraţia celorlalţi nu-i pot da de capăt.

Acest om ar fi putut fi Dică, dar el e distribuit într-o poziţie unde nu dă pase, ci mai degrabă primeşte. Şi, trebuind să alerge în presing pe la fundaşii adverşi, nu-i mai rămîne energie pentru lucrul cu mingea. Cumva şi Badea poate îndeplini rolul, sau chiar Boştină, dar el a coborît în tenebrele băncii de rezerve nu neapărat pentru că n-ar juca bine, ci fiindcă nu poate face faţă efortului universal.

Bine e că şefii Stelei au înţeles deficitul de tehnică şi vor să-l surmonteze. MM ară Copacabana şi Maracana, în căutarea unei glezne mai altfel. Nu neapărat gen Aliuţă sau Florentin Dumitru, pentru că aceste prototipuri filiforme au expirat. Dar măcar precum Dică.

Dică am spus? S-ar putea ca soluţia să se afle chiar în curtea proprie. Dică, acel număr 10 care marca din lovitură liberă la Kiev, nu acel atacant care la Piatra Neamţ primea numai pase de la 30 de metri, undeva în zona gîtului.

„Dică e singurul jucător din lotul Stelei capabil să decidă de unul singur un meci” — Adrian Ilie