Lupta de clasă

La Rapid, stratificarea societăţii nu numai că e extrem de clară, dar se şi aplică. Avem clasa exploatatoare – aşa a învăţat George Copos că se numeşte, pe vremea cînd citea Capitalul prin autogări, în loc de Dan Brown la […]

La Rapid, stratificarea societăţii nu numai că e extrem de clară, dar se şi aplică. Avem clasa exploatatoare – aşa a învăţat George Copos că se numeşte, pe vremea cînd citea Capitalul prin autogări, în loc de Dan Brown la Business Class. Avem clasa exploatată, forţa de muncă, adică grupul jucătorilor, care generează tensiuni sociale susţinînd că nu beneficiază de condiţii decente de muncă, de vreme ce are obigaţia de a călători noaptea cu avionul pe deasupra Mediteranei.

Culmea, e primul diferend din istorie în care burghezia şi proletariatul au deopotrivă dreptate. Muncitorimea, organizată în bresle, fundaşi, mijlocaşi şi atacanţi, acuză curba de sacrificiu. Prime venite tîrziu  – vezi episodul Hamburg -, plecarea de la Tel Aviv în toiul nopţii, plus un mănunchi impresionant de declaraţii prin care George Copos se plînge explicit de proletarii săi. Ba că au jucat, după caz, în opt, nouă sau zece, ba că au luat golurile prea uşor, ba cîte şi mai cîte. Mai în glumă, mai în serios, s-a ajuns şi la concluzia că simpla prezenţă fizică a patronului în deplasările din străinătate ar aduce ghinion echipei, în ciuda evlaviei cu care exploatatorul a îngenuncheat pe lespedea Sfîntului Mormînt.

Pe de altă parte, redutabil teoretician al sistemelor sociale, patronul din Giuleşti, pentru care teoria plusvalorii nu mai are nici o taină, are dreptate cînd deplînge jocul de la Tel Aviv, greşelile defensive, lipsa tuturor celor 3 puncte, dar şi, la modul general, viteza prea mică de tranziţie de la o echipă îmbălsămată de farmecul vieţii la o forţă fotbalistică europeană. Copos a văzut în sezonul trecut că se poate şi acum, cu abilitate, pretinde măcar performanţe de nivelul eliminării lui Feyenoord, Hertha sau Hamburg.

Deocamdată, conflictul se află în stare latentă, undeva între literatura de consum devorată de burghezie şi zumzetele de nesomn ale celor din spatele avionului. Dar acutele pot apărea oricînd, fără ca ele să folosească vreuneia dintre părţi. Dinu Gheorghe, sindicalist în faţa şefului şi şef înaintea jucătorilor, nu  mai poate acţiona, pentru că nu mai e. Răzvan pare mai aproape de cauza mişcării muncitoreşti decît de patronat, dar dă semne că a cam obosit să tot apere Rapidul de el însuşi.

Rezolvarea e dificilă. Cheia se află mai degrabă la Copos decît la echipă. Săpunaru ăsta e, la fel şi Zicu, şi Griffiths. Nu pot deveni mai buni peste noapte, eventual doar ceva mai disciplinaţi şi mai responsabili pe teren. Însă pelerinul la Locurile Sfinte Gheorghe, om cu carte, poate înţelege că n-are în subordine un pluton de patiseri, ci o echipă de fotbal. Iar fotbaliştii aşa sînt, azi mai slabi şi mai delăsători, mîine mai buni şi mai serioşi. Nici pe blogurile personale nu vin numai laude, nu-i aşa?

„Trebuia să batem joi la Tel Aviv, trebuie să batem la Galaţi, apoi miercuri în Cupă, să batem tot!” — George Copos