Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articoleleA fost sau n-a fost
ACEST ARTICOL A APĂRUT IN „DILEMA VECHE” DIN 3 NOIEMBRIE 2006, în rubrica „Mergi pe mîna mea:, în care perspane dinafara redacţiei săptămînalului cultural recomandă cărţi, filme,piese de teatru sau alte întîmplări cu iz cultural.
de Alin Buzărin
22 […]
ACEST ARTICOL A APĂRUT IN „DILEMA VECHE” DIN 3 NOIEMBRIE 2006, în rubrica „Mergi pe mîna mea:, în care perspane dinafara redacţiei săptămînalului cultural recomandă cărţi, filme,piese de teatru sau alte întîmplări cu iz cultural.
de Alin Buzărin
22 decembrie 1989, o vineri cu soare şi fără zăpadă, e cea mai inspiratoare dată pentru cinematografia românească. Vreme de aproape 17 ani s-au făcut filme despre o singură zi. Pe aceeaşi temă, o grămadă de variaţiuni.
Corneliu Porumboiu iese din clişee. La el în film nu sînt arme, terorişti, securişti, paraşutişti, taburi, morţi şi răniţi. Pe pînza sa apare sărăcia, pe post de cenuşă rămasă de pe urma anilor trecuţi de-atunci. Nu e un film despre Revoluţie, ci despre un talk-show avînd ca subiect Revoluţia.
De fapt, e un film despre talk-showuri în general. Despre natura televiziomană a românului, care-şi petrece viaţa nu făcînd ceva, ci urmărind din fotoliu, în papuci, ce fac alţii. Despre puţinii paşi pe care realizatorii şi invitaţii îi au de făcut pînă la stadiul de personaşe caricaturale. Despre ridicolul care pîndeşte la tot pasul atunci cînd într-un studio, nişte oameni care au venit de acasă cu lecţiile învăţate, se căznesc să arate că dreptatea e de partea lor.
În film, talk-show-ul e filmat cu o singură cameră, care tremură în mîna operatorului. Nu e o hiperbolă regizorală, inclusiv azi mai există televiziuni, nu neapărat de periferie, unde cameramanul moţăie, uitînd obiectivul pe invitatul care se scobeşte în nas şi ignorîndu-l pe cel care tocmai a luat cuvîntul cu însufleţire. Decorul e şi el o parodie la adresa realităţii. În studioul lui Porumboiu se vede în fundal o judeţeană de partid clasică şi provincială. Şi realitatea trăită există naivităţi comparabile. Desene cubiste de prost gust care nu simbolizează nimic. Butaforii din placaj înfăţişînd clepsidre, foi de carte, pene de gîscă utile scrisului acum 200 de ani.
Realizatorul talk-show-ului din film, Jderescu, stă ţeapăn în scaun, se uită nicăieri, e strîns de gît de cravată şi bărbierit doi milimetri sub piele. Putem afla o grămadă de corespondenţi în viaţa reală. Cămăşi hawaiene, pulovere turceşti din mohair, costume la două rînduri cu design a la Gheorghiu Dej. Albastru peste galben, roşu peste verde, roz pe sub bleu. Enormităţi verstimentare şi cromatice care pot fi întîlnite din belşug la o simplă plimbare a degetului pe butoanele telecomenzii.
Realizatorul Jdrerescu, bătrînul nea Pişcoci şi profesorul de istorie înmuiat de-o viaţă în vodcă, protagoniştii filmului laureat la Cannes, există şi ei pe sticla televizoarelor de seară cu seară. Personajele sînt străbătute de importanţa lor. Fiecare are impresia că prezenţa sa pe ecran opreşte pentru o clipă învîrtirea Pămîntului. Vocile se vor lămuritoare, gesturile sînt insistente, menite să convingă telespectatorii că dreptatea e una singură şi ea se află în mîinile vorbitorului.În film, nea Pişcoci face bărcuţe din hîrtie, desprins complet de aplombul colegilor din studio. Pentru ca, în scurt timp să pronunţe fraza esenţială a rolului său şi a întregii producţii: „Am făcut şi noi Revoluţie în felul nostru”. E semn că într-o discuţie televizată miezul se află nu la cei ce urlă, ci la cei care vorbesc puţin, dar cu rost.
Intervenţiile telefonice într-un studio TV sînt şi ele de-o savoare fără seamăn. În film, cei ce sună fie acuză, fie se apără, fie sînt puşi de alţii. La fel e şi în emisiunile reale. „Bună seara dumneavoastră şi invitaţilor dumneavoastră” e fraza care se aude de zeci, sute de ori pe seară. Adică merită salutaţi doar cei din studio şi cel ce-i pune la dispoziţie „telefonistului” oportunitatea de a se exprima. Restul, tîmpiţii din fotoliile de-acasă, nu contează.
De fapt, asta e una dintre concluziile filmului. Că de multe ori, televiziunea e o aflare în treabă, cu prilejul căreia lucrurile mari trec drept bagatele, iar lucrurile mici se umflă, dincolo de piepturile vorbitorilor, cuprinzînd într-o clipă nu numai studioul, ci şi ţara.
