Nu antrenorii sînt de vină

Marian Iancu vorbeşte, declară, se zbate. Vrea titlul, dar nu astăzi, ci mîine. De aproape doi ani afirmă asta. Mîinele său, de fapt un azi nerostit, clivează supărător către un poimîine improbabil care se poate transfera către un răspoimîine cu […]

Marian Iancu vorbeşte, declară, se zbate. Vrea titlul, dar nu astăzi, ci mîine. De aproape doi ani afirmă asta. Mîinele său, de fapt un azi nerostit, clivează supărător către un poimîine improbabil care se poate transfera către un răspoimîine cu totul difuz. Un viitor relativ şi pînă acum complet neargumentat.

L-a dat afară pe Olăroiu, care l-a scăpat de retrogradare în primul an,  punîndu-i eticheta de antrenor bun pentru locurile 3-4. Între timp Poli a terminat campionatul trecut pe opt, iar acum e pe şapte. A făcut în aşa fel încît să scape de cel mai concret argument fotbalistic al echipei sale, Viorel Moldovan, care acum dă goluri în alte porţi, îmbrăcat în alt tricou.

După ce-a plecat Olăroiu, jucătorii aduşi de el erau vînaţi drept complotişti. Cînd a venit Cîrţu, au început alte bănuieli, într-o recurenţă a suspiciunii care a reuşit pînă la urmă să dinamiteze vestiarul. Întotdeauna a existat o concentraţie prea mare de foşti şi o diluţie dureroasă a actualilor. Nişte jucători şi un antrenor îşi pierd minţile individual şi în grup atunci cînd şefii declară că nu mai au încredere în ei.

Timişoara i-a malaxat pînă acum pe Olăroiu, Hagi şi Cîrţu. Dacă nu se va schimba ceva în felul de a vedea lucrurile, va mai malaxa şi alte nume fără să ajungă la pasta ideală a performanţei. S-au adus jucători cu firmă şi li s-au făcut contracte imense pentru cît puteau ei oferi. Ce motivaţii să mai aibă ei, la adăpostul unor salarii fabuloase, pentru a transpira în meciurile cu amărîţii de la Naţional sau de la Pandurii? Sau au fost luaţi jucători fără nici o logică. Un fotbalist din Ungaria, care nici măcar nu juca mereu în naţională cînd era valid, devine garanţia mediocrităţii, în clipa în care Ungaria pierde meciul din Malta.

Timişoara întîrzie să renască nu pentru că n-a găsit încă antrenorul ideal, ci pentru că, în actuala formulă, îi lipseşte complet vocaţia renaşterii. Învierea presupune har, nu suspiciune, umilinţă, nu bogăţie, suferinţă, nu fast. Ordinea operaţiilor e următoarea: întîi trebuie pricepute toate aceste noţiuni, şi abia apoi aplicate. Deja fularul violet şi-a tocit franjurii de cîţi antrenori şi cîte vedete cu crampoane l-au ţinut la prezentările oficiale. Microfoanele reporterilor s-au înfundat şi ele cu promisiuni şi, scuzaţi fatalismul, există pericolul ca sufletele să se golească de speranţă.

„Fie să renască numai cel ce har/Are de-a renaşte curăţit prin jar” — Phoenix, formaţie timişoreană cu harul renaşterii