A murit temporizarea
Cu o tradiţie de aproape 40 de ani, temporizarea începuse să facă parte din fiinţa noastră naţională. Reprezentativa plictisea de multe ori, jucînd la alibi, la trecerea timpului, economisindu-şi resursele pentru scopuri care de multe ori ne scăpau.
Meciul […]
Cu o tradiţie de aproape 40 de ani, temporizarea începuse să facă parte din fiinţa noastră naţională. Reprezentativa plictisea de multe ori, jucînd la alibi, la trecerea timpului, economisindu-şi resursele pentru scopuri care de multe ori ne scăpau.
Meciul cu Belarus a avut şi alte efecte, dincolo de cele strict matematice ale clasamentului. Cea mai importantă dintre rezultantele serii româno-bieloruse e maniera tranşantă, directă în care s-a jucat. Naţionala a lăsat baltă, cel puţin în prima parte, strămoşeasca temporizare, n-a mai aşteptat, ci s-a dus înainte. A atacat, a jucat rapid, a făcut presing.
În locul pasului legănat a apărut sprintul. În locul centrării previzibile şi-a făcut loc combinaţia iute. O morişcă interesantă, o stare de spirit excitantă. Plăcută pentru ochi, tonică pentru public, dar uneori dăunătoare pentru propria existenţă. De-atît tumult, la marea ocazie a lui Mutu din prima repriză, în loc să fie 3-0, s-a făcut în doar cîteva zeci de secunde 2-1. Apoi, viteza molipsitoare a meciului a generat nu numai mari ocazii, ratate monumental de ai noştri, ci şi situaţii în care bieloruşii rămîneau nepermis de singuri într-o apărare atrasă, tot mai sus de avansarea căpitanului Chivu. Semn că ritmul şi modernismul se învaţă în timp, de multe ori cu efecte defavorabile. Nu poţi fi contemplativ o viaţă întreagă şi gata, de a doua zi te transformi în sprinter care tocmai a apelat la ardei iute pentru demaraj.
La bune mai poate fi trecută pasa lui Chivu de la primul gol. Proaspătul mijlocaş central parcă scrie, vorba bădiei Sdrobiş. Dar acelaşi Chivu, atras de mirajul creaţiei, a lipsit de pe zona centrală de unde s-a născut golul de 2-1 al oaspeţilor, de unde rezultă că postul de închizător nu presupune doar cîntatul la pian, ci şi căratul instrumentului. Tot la bune, centrarea lui Petre pentru 1-0 sau truda inspirată a lui Marica. La mai puţin bune, supărarea eternă a lui Mutu. Deşi bun în multe momente ale meciului, cel mai bun fotbalist român are impresia, uneori, că toţi spectatorii care vin să vadă echipa naţională seamănă enervant cu Gigi Grosu.