A cui este această Franţă?

Căutându-l pe noul Zidane, "les bleus" au descoperit că sunt o echipă mare

„Cu capul în stele”, aşa a titrat L’Equipe, pe prima pagină, după calificarea Franţei în finala Mondialului. „La porţile Paradisului”, a scris Le Parisien. „Tot nu suntem campioni”, a venit contrapunctul dinspre Didier Deschamps, după victoria muncită, 1-0, din semifinala „cartofilor prăjiţi” la foc mic.

Spre deosebire de Belgia, care l-a adus pe Robert Martinez de la Everton, „les bleus” au un selecţioner cu experienţa marilor competiţii. Ştie ce anume câştigă titluri mondiale şi europene: pragmatismul. „Pragmatic şi realist trebuie să fii, în astfel de dueluri”. Asta a făcut diferenţa, până la urmă. Contrar aşteptărilor, cei care s-au apărat şi au ţinut de rezultat „precum câinii” de osul de vită au fost francezii.

Înverşunarea asta, Deschamps descrie jocul lui Pogba ca fiind „monstruos”, a şters metodic toate sclipirile din jocul belgienilor. Cupa Mondială nu este pentru visători, pentru artişti. Poate ceea ce i-a lipsit Franţei, până la acest Mondial, a fost modestia, nu modestia în joc, ci modestia pur şi simplu. Şi spiritul de echipă.

În Rusia, fără Napoleon
Acum s-au estompat vedetismul şi egoismul. Acum nici măcar atacanţii nu ţin să iasă la rampă cu orice preţ, pasează, nu se avântă orbeşte spre gloria golului. „Grizou trebuie să fie ca Zizou”, îl sfătuiesc jurnaliştii de acasă pe Griezmann, cel care a dat din nou pasa de gol. Iar Umtiti trebuie să fie ca Henry. Nostalgia lui 1998 a urmat ca un pudel echipa Franţei pe parcursul acestui turneu final.

Dar această Franţă, îndelung finisată şi păstrată sistematic cu picioarele pe pământ, nu este a unui jucător sau a altuia. A lui Giroud sau a lui Mbappe. Nu este nici măcar a lui Deschamps, căruia, după startul lent la Mondial, i se cerea demisia, în buna tradiţie a Comunei din Paris. Prin optimi era ca şi înlocuit cu Zidane. Patria e recunoscătoare, dar exigentă şi, dacă Franţa pierde finala, e foarte probabil ca Deschamps să-şi piardă postul.

Nu poţi spune că victoria cu Belgia i s-a datorat cutărui star din Primera sau cutărei revelaţii din Premier League. Sau schimbărilor de inspiraţie divină operate de Deschamps, cerebelul lui Dumnezeu. E o victorie care a început cu mulţi ani în urmă. Au contribuit la ea căutătorii de talente, comisiile tehnice din Federaţie, academiile de fotbal de pe lângă cluburi, antrenorii de juniori, antrenorii de seniori, suporterii, compozitorul Marseillezei.

Franţa a aspirat întotdeauna la podium, în fotbal, cu sau fără temei. Nu-şi propune doar ocheade la înălţime, ci să plece acasă cu stelele în buzunar. Aşa că a dezvoltat unul dintre cele mai performante sisteme de formare şi selecţie a fotbaliştilor. E o lecţie utilă şi pentru fotbalul nostru această perseverenţă de ocnaş a marilor naţiuni spre astre. Şcoala italiană s-a prăfuit, şcoala germană a încremenit, şcoala olandeză s-a plictisit. Şcoala franceză a continuat să sape în mină după bulgări de aur şi după cristale tactice.

Griezmann, în „Cidul”
Mai ales, şcoala franceză a regăsit raţiunea, ca valoare supremă. Această „naţională” nu se hrăneşte cu spectacol, ci cu scheme, disciplină şi sacrificiu de sine. Iar marele adversar, în ultimul act, nu va fi nici Anglia, cu unghiurile ei diedre, nici Croaţia, cu tracul ei inevitabil, căci n-a mai prins o semifinală mondială de 20 de ani. Duşmanul teribil al Franţei va fi euforia, aşa cum avertiza Lloris. Capul ăla din stele trebuie să rămână limpede.

Griezmann nu s-a bucurat la golul înscris contra Uruguayului, în „sferturi”. „Sunt fericit”, a explicat atacantul, după meci. „Dar n-am putut să-mi arăt bucuria pe teren. Uruguay este a doua mea ţară, îi iubesc cultura, îi iubesc oamenii. În echipa lor sunt colegii şi prieteni de-ai mei de la Atletico”. Antrenorul „celestilor” n-a fost mişcat de această luptă între simţire şi datorie, în stil Cidul: „Nu e de-al nostru, e francez şi ne-a dat gol”.

Stăpânirea emoţiilor e cheia finalei. Iar francezii au arătat că sunt capabili de aşa ceva. Să aibă strângeri de inimă pentru adversar după ce trag la poartă, nu înainte. Asta i-a purtat până aici, în campania din Rusia, şi asta le-ar aduce şi trofeul, deşi e puţin probabil să-i auzi declarându-şi iubirea pentru englezi şi cultura Angliei, a doua lor ţară, de la Wilhelm Cuceritorul încoace.