Dragoste de viaţă

Cu un Spadacio de staniol înfipt în plex, Rapid s-a zbătut nemeritat de mult. Meciul cu Madeira a semănat cu finalul unui film de acţiune. Cu tradiţionala încleştare decisivă, cînd între cel bun şi cel rău nu stă decît tăişul […]

Cu un Spadacio de staniol înfipt în plex, Rapid s-a zbătut nemeritat de mult. Meciul cu Madeira a semănat cu finalul unui film de acţiune. Cu tradiţionala încleştare decisivă, cînd între cel bun şi cel rău nu stă decît tăişul unui pumnal. Golul calificării.

Oricît s-au opintit insularii, tot n-au reuşit să îndrepte vîrful ucigaş spre poarta lui Coman. Cu tot talentul asasin al brazilienilor, cu toată siguranţa incisivă a bulgarului Cilikov, golul terminator n-a mai venit. Oare de ce?

Pentru că la fotbalul robust şi agresiv etalat de corsarii lui Brito, giuleştenii au răspuns cu hotărîrea simplă de a trăi. O hotărîre sănătoasă, luată în timp util şi dusă răspicat pînă în prelungiri. De data asta, rapidiştii n-au abandonat prematur lupta. Şi-au strunit nervii, au refuzat să se dea pierduţi, loviţi, blestemaţi. Au decis să nu moară, nici măcar de necaz, după ratarea de zona crepusculară din minutul 42. Mingea a plutit deasupra liniei porţii de parcă mîna lui Dumnezeu, aia veritabilă, a trecut mustrător peste creştetul lui Grigore şi a oprit balonul.

Mîna divină s-a retras apoi, rapidiştii au urcat în atac, au împins treptat pumnalul spre poarta adversă. Cel mai bun să învingă, cel mai bun să trăiască. Şi a trăit. Au venit cele două goluri izbăvitoare, iar filmul s-a terminat aşa cum trebuie, cu rapidiştii strălucind de efort şi de o nestăvilită voinţă de viaţă.