Amorul lui Gigi

Cînd i-a numit pe suporteri „derbedei şi vagabonzi”, Becali şi-a semnat falimentul moral ca patron de club. A încălcat una dintre regulile de bază în fotbal: adevăratul proprietar al unei echipe este publicul acelei echipe.

Cine sînt patronii? Patronii în […]

Cînd i-a numit pe suporteri „derbedei şi vagabonzi”, Becali şi-a semnat falimentul moral ca patron de club. A încălcat una dintre regulile de bază în fotbal: adevăratul proprietar al unei echipe este publicul acelei echipe.

Cine sînt patronii?
Patronii în acte, investitorii, acţionarii nu deţin decît mecanismul economic, care susţine spectacolul din teren. Au un rol strict funcţional, nu providenţial, rol bine definit, în termeni de efort – gratificaţie. Banii pe care-i bagă în fotbal şi-i scot garantat, fără să mai punem la socoteală profitul consistent de imagine. Becali nu e un binefăcător coborît cu hîrzobul din cer, ci un afacerist. Să finanţezi un club ca Steaua n-are cum să fie un act de caritate, ci de interes.

Să vii şi să spui că n-ai nevoie de suporteri, mai mult, să-i jigneşti, să-i ameninţi că-i „calci în picioare”, înseamnă să pierzi măsura lucrurilor. Patronii sînt doar administratori temporari ai unui bun de interes public. Asta nu înţelege Becali, cînd confundă afacerile şi proprietăţile. Ograda lui e una, stadionul din Ghencea e altceva.

Patronii sînt oamenii fără însuşiri de la oficială. În contextul fotbalului mare, trec aproape neobservaţi. La meciurile din Liga Campionilor, li se rezervă două-trei cadre pe transmisie. Chiar în caz de semifinală sau finală. De ce ar merita Becali mai multă atenţie? De ce în fotbalul nostru proporţiile sînt distorsionate, în beneficiul cîtorva indivizi? Nu e corect. Fotbalul e un fenomen de masă, iar ceea ce încearcă să facă patronul Stelei e un abuz. Pur şi simplu.

Cine sînt suporterii?
Dacă patronii au control asupra sforilor şi culiselor, nu înseamnă că au dreptul să acapereze scena în întregime. Asta urmăreşte şeful din Ghencea, să-şi impună hegemonia asupra echipei. Să-şi împlinească în fotbal visul avortat din politică. E ca un director de teatru care vrea să joace el toate rolurile din piesă, cu sala goală. Şi să primească şi aplauze.

Crede că totul i se cuvine, scuze, aplauze, supunere, doar pentru că finanţează clubul. Ei bine, nu. Nu i se cuvine chiar totul. I se cuvin milioanele de la UEFA, din drepturile TV, din publicitate, procentele de imagine. Dar respectul, simpatia, încrederea, astea nu se pot cumpăra cu teancuri de bancnote decît pentru un timp. Becali a crezut că le-a primit o dată cu actele clubului. S-a înşelat.

Preţul unui bilet este preţul unui bilet, nu al unui suflet. Nu presupune adoraţie necondiţionată pentru patron. Oamenii vin la stadion pentru fotbal, nu pentru a-l face pe Becali să se simtă temut, iubit. Important. Pentru suporteri, echipa e importantă.

Cine pe cine iubeşte?
Suporterii sînt implicaţi şi financiar, dar mai ales afectiv la echipă. Ei sînt consumatorii devotaţi ai produsului numit fotbal. Becali face abstracţie de asta, tratînd publicul de la stadion drept cantitate neglijabilă. Cu totul fals. Publicul de la stadion reprezintă, ca să ne exprimăm ca-n sondaje, un eşantion reprezentativ pentru marea masă a suporterilor Stelei. Cînd jigneşte spectatorii de la un meci sau altul, Becali loveşte în întreaga suflare roş-albastră.

În relaţia pasionată dintre public şi echipă, patronii nu sînt decît nişte intermediari. Suporterii sînt oameni liberi, liberi să-şi manifeste cum cred de cuviinţă şi în limitele legii ataşamentul faţă de club. Şi aplauzele, şi huiduielile intră în regula jocului.

Scandările din tribune l-au rănit pe Becali în amorul propriu. Asta e! Riscurile meseriei! Dar amorul propriu al lui Becali rămîne amorul propriu al lui Becali şi nimic mai mult. E problema lui, nu problema echipei. Problema echipei e alta. Amorul ăsta al lui Becali e atît de mare, grotesc de mare, încît să-i dea motive să transforme stadionul în ghetou şi să calce oameni în picioare.