Care „fiare”?

Da, trebuia „roşu”, dar o echipă mare nu se cramponează de un cartonaş, nu-i aşa? De un tuşier sau de un jucător extracomunitar şi extrafotbal. O echipă mare îşi face jocul.

Dacă au existat „fiare” pe stadionul din Vaslui, sigur […]

Da, trebuia „roşu”, dar o echipă mare nu se cramponează de un cartonaş, nu-i aşa? De un tuşier sau de un jucător extracomunitar şi extrafotbal. O echipă mare îşi face jocul.

Dacă au existat „fiare” pe stadionul din Vaslui, sigur n-au purtat tricoul roş-albastru. Intrarea criminală a lui N’Doye spune mai multe decît raportul observatorului. Intrarea aceea dă tonul pentru cum vor juca restul echipelor cu Steaua. La rupere, pur şi simplu. Nu cu răutate, pentru că răutatea e totuşi un sentiment. Senegalezul nu simţea nici răutate, nici bunătate, nimic, atunci cînd şi-a împins crampoanele în os. Nu din plăcere, nici din devotament, ci din impulsul sănătos cu care ţăranii dau cu sapa-n porumb. Iată atitudinea! Iată mişcarea care nu dă niciodată greş!

Primitivă şi simplă. Ceva din sălbăticia acelui fault se va regăsi în jocul celorlalţi adversari ai roş-albaştrilor. Filosofia distrugerii holdelor e nepieritoare. La asta trebuie să se aştepte steliştii în campionat, la jocul intens pe tibii, nu la pod de flori! 

Intrarea lui N’Doye marchează ieşirea Stelei latino din scenă. Va fi spectacol, dar altă specie de spectacol: sîngeros şi nervos. Cu aprobarea arbitrilor! Jocul dur nu numai că e permis, ci şi încurajat! „Haţegan îşi merită ecusonul FIFA!”, a proclamat Porumboiu. Da, îl merită, la fel de bine cum N’Doye merită o diplomă de chirurg, iar tuşierul Popa – halatul de asistent măcelar.

Pe de altă parte, Vasluiul n-a avut multe de distrus pentru că Steaua n-a construit. N-a întîmpinat prea mare rezistenţă, fizică sau psihică. Echipa lui Hizo a jucat brut şi eficient. Fără scrupul artistic. Steaua însă a arătat aproape la fel de împrăştiată ca în amicalul cu AS Roma.

Lăcătuş trebuia să vadă şi să strîngă rîndurile. N-avea voie să închidă ochii şi să aştepte ca lucrurile să meargă de la sine. Pentru că lucrurile, la o echipă mare, nu merg de la sine decît în aparenţă. Mai ales fără Dică, fără Goian şi fără mijloc. 

O echipă mare trebuie să-şi facă jocul. Cu condiţia să aibă unul. Deocamdată, nu e cazul Stelei, care nu mai verticalizează şi nu mai combină. Poarta adversă s-a mutat undeva pe colţ, la Muntele Athos. Se ajunge la ea numai cu elicopterul. Iar despre asta, despre deruta echipei, nu doar antrenorul trebuie să dea explicaţii. Ci şi finanţatorul. Omul care pune şi banii, şi ideile. Deşi a admis, în ceasul al treisprezecelea, după înfrîngerea cu Vaslui, că nu se pricepe la fotbal.