Vocea de catifea

„Nu mi se par normale aceste scandaluri”. De cînd antrenează Uhrin în România? Din iunie anul trecut. E ceva vreme, nu? Ar fi trebuit să se obişnuiască, să accepte, să spună, da, scandalul e ceva normal în fotbalul românesc. Dar […]

„Nu mi se par normale aceste scandaluri”. De cînd antrenează Uhrin în România? Din iunie anul trecut. E ceva vreme, nu? Ar fi trebuit să se obişnuiască, să accepte, să spună, da, scandalul e ceva normal în fotbalul românesc. Dar n-o spune. Dimpotrivă.

În campionatul românesc, cînd te exprimi pe ton normal, rişti să plictiseşti. În cel mai bun caz. În cel mai rău, rişti să nu fii auzit. Uhrin nu ţine să fie auzit, să spargă urechile, el spune ce crede. E şi ăsta un mod de a face valuri. În fotbalul nostru, să spui ce gîndeşti a ajuns o chestie de un curaj nebun şi cumva sinucigaş. E ca şi cum ai înfrunta cu mîinile goale un tanc sovietic. Cehii fac lucruri din astea. Au un reflex al libertăţii pe care noi, românii, l-am abandonat fără luptă.

Cîţi antrenori din Liga 1 spun ceea ce cred? Pe cîţi şefi de cluburi îi deranjează scandalul? Mizeriile? Cîţi îndrăznesc să meargă contra curentului şi să spună „nu e normal”? Cîţi vorbesc civilizat, în mijlocul urletelor? Cîţi refuză să recurgă la procedee de mahala? Foarte puţini, din ce în ce mai puţini.

S-a ajuns prea departe şi acesta e doar începutul. Atmosfera e tot mai infectă, mai coruptă şi corupătoare. Banii murdari, vorbele murdare, strategiile murdare. Lucrurile astea n-ar trebui să aibă legătură cu fotbalul, ci cu tribunalul.

Nu sînt polemici şi dezbateri, ci practici mafiote de intimidare. Şantaj, minciună, insulte şi intoxicări. Sînt manevre de o agresivitate ieşită din comun, aberante şi periculoase. Lucrul grav e că s-au banalizat. Ne-am obişnuit cu ele. Ne-am resemnat.

Uhrin însă nu. El nu s-a contaminat, pentru că acolo, de unde vine el, bătaia cu gunoaie nu reprezintă un sport nobil. „În Cehia nu se întîmplă aşa ceva, dar, dacă se întîmplă, oamenii implicaţi sînt chemaţi la Federaţie, iar pedepsele sînt foarte aspre”.

Uşor de spus. Dar ştie el ce înseamnă să supravieţuieşti în fotbalul românesc? Să fii paratrăsnet, bun încasator, specialist în butoane, culise şi pîrghii? Să închizi ochii, să taci şi să înghiţi, să fii plătit în donaţii, să-ţi atîrne cariera de un moft, să tremuri, să dai din coate, să te zbaţi pe toate posturile, ca să rămîi în joc?

Nu, nu ştie. Şi nici n-o să înveţe vreodată. Dar, spre deosebire de oamenii de fotbal de la noi, ştie sigur ce e normal şi ce nu. Normal e să construieşti o echipă, să cîştigi 52,63 la sută din meciuri, să-ţi respecţi adversarii. Şi să vorbeşti pe ton de catifea.