Finala din Olimp

Iata articolul in forma finala, care va aparea in editia tiparita a Gazetei Sporturilor de miine, 25 mai. Va multumesc!

Atena a gazduit miercuri seara o finala ireala, care s-ar putea juca la nesfirsit, dincolo de spatiu si timp, pe […]

Iata articolul in forma finala, care va aparea in editia tiparita a Gazetei Sporturilor de miine, 25 mai. Va multumesc!

Atena a gazduit miercuri seara o finala ireala, care s-ar putea juca la nesfirsit, dincolo de spatiu si timp, pe coordonatele eterne ale fotbalului. Tot ceea ce dainuia in noaptea greaca era dorinta arzatoare a milanezilor, de a lua destinul de guler, pentru a-si plati datoriile. Iar pentru Liverpool, mirajul nesperat al unei Cupe ridicate a doua oara deasupra capului.

Finala de acum doi ani a fost unica nu neaparat prin spectacol, ci prin cele „sase minute magice”, in care englezii au intors meciul. Finala de anul acesta a fost magica de la un capat la celalalt, pentru ca s-a repetat, ca un ritual, pentru ca s-a jucat ca in transa, o transa atit de adinca incit a amutit si galeria lui Liverpool. Cele doua echipe se cunosteau una pe alta cum isi cunoaste somnambulul drumul prin intuneric. S-au inchis perfect, Milan, asteptind greseala englezilor si conservindu-si viclean energiile, Liverpool palpind din cind in cind zidul italian, pentru a descoperi partile subtiri. 

Englezii au iesit primii in cimp deschis, au invaluit, au tras primul sut pe poarta, au avut prima ocazie. Strategia lui Benitez a fost corecta matematic, dar a pacatuit prin aroganta stiintifica. Sa-ti inchipui ca-i poti intimida pe de-alde Maldini, Inzaghi si Pirlo, ca-l poti opri pe Kaka altfel decit prin fault, iata neglijenta fatala. Liverpool a avut curaj, dar n-a avut nebunie. A priceput cu ce se lupta, ce rasa supranaturala are in fata si intelegerea a paralizat-o.

Dincolo de eventuale motivatii neuro-vegetative, victoria Milanului e un act de justitie poetica, de razbunare simbolica. Nu un banal caz de noroc. La urma urmei, problema norocului in fotbal se pune de la un anumit nivel in sus. In luptele dintre titani, nu dintre furnici. Norocul e fulgul, radicalul liber care inclina balanta. La Atena, norocul lui Milan s-a numit Inzaghi. Un speculant, un oportunist si mai ce? Un jucator fara scrupule. Dar de cind atacantii, killerii si alte specii de pradatori trebuie sa aiba scrupule?

Pippo face parte din familia atacantilor pursinge, pe linia lui Gerd Muller. In complicitate cu privirile ucigase ale lui Rino, cu sclipirile irepetabile ale lui Pirlo, cu experienta suveranului Paolo si geniul stelar marca Rodrigo Izecson Dos Santos Leite sau mai pe scurt Kaka, acest sprinter cuplat permanent la linia ofsaidului nu lasa nici o sansa adversarului. Suteaza direct la jugulara. E imoral?  

Au contribuit: Maria, afellow, abba, bonddy, Seby, stelika, craca_giulesti, rosso nero forza milan, dica10, Robert, Tino, Tudor, Matei, Odin, Vist, bebelina_stelista, Alexandru10, Razvan, AfterD, Johnson, Mihnea, Roskta_Dog, Dianabc, Andrei, Burzum, Joseph