Antrenorul şi miracolul

„Numai un miracol m-ar face să mă răzgîndesc”, le-a spus Olăroiu secunzilor săi. Hotărîrea s-a limpezit din vîrtejul odios de vorbe, zvonuri şi acuzaţii. Cel mai liniştit punct e cel din miezul uraganului. Iar miezul uraganului e conştiinţa lui Olăroiu. […]

„Numai un miracol m-ar face să mă răzgîndesc”, le-a spus Olăroiu secunzilor săi. Hotărîrea s-a limpezit din vîrtejul odios de vorbe, zvonuri şi acuzaţii. Cel mai liniştit punct e cel din miezul uraganului. Iar miezul uraganului e conştiinţa lui Olăroiu. Conştiinţa de profesionist a lui Olăroiu.

Iraţional vorbind, îi vine foarte greu să plece. E legat afectiv de echipă, de munca lui, de proiectele lui. Raţional vorbind, trebuie şi poate s-o facă. Olăroiu a dovedit de atîtea ori că e un tip cerebral. Inteligenţa cu care a descătuşat jocul Stelei trebuie să-l elibereze acum de jocul de-a norocul şi ghinionul. Trebuie să-l ajute să aleagă corect.

Demisia e prost văzută în fotbalul nostru. Pare la îndemîna tuturor, dar puţini îndrăznesc astfel de ieşiri riscante. Puţini sînt în stare să pună punct şi s-o ia de la capăt. Cei mai mulţi se complac în mediocrităţi călduţe, renunţă la ambiţii sau la coloana vertebrală doar ca să nu renunţe la post. Sînt sclavii conjuncturii care i-a adus în funcţie, valoarea lor are exact nivelul valului care-i ţine deasupra.

Olăroiu nu se numără printre ei. E un profesionist care încearcă să se respecte ca atare. Să nu mai cedeze de la standardele meseriei, să nu mai accepte cleiul managerial în care i-a fost înmuiat CV-ul. Demisia e un act de curaj. Şi o dovadă de forţă interioară. Adevărata putere înseamnă să fii în stare să renunţi la putere. Dacă Olăroiu alege să plece, să se retragă dintr-o situaţie jenantă, sufocantă, nu înseamnă că e slab, ci că e puternic. Nu înseamnă că e laş, ci lucid.

Demisia nu înseamnă renunţare, capitulare, eşec. Nu e sfîrşitul carierei, e doar sfîrşitul unui capitol. În fotbalul nostru, eşti un om onorabil dacă ocupi un loc în faţă şi dai interviuri. Onoarea a ajuns o calitate ochiometrică, să ştii să dai bine. Aproape toţi se cred providenţiali, salvatori, de neînlocuit. Olăroiu a vrut să evite capcana impresiilor artistice. A privit lucrurile în faţă, nu dintr-o parte, nu de sus, de la balcon, sau de jos, de pe bancă. Şi a ajuns la o concluzie.

Antrenorii trebuie să stea mereu în centrul fotbalului, în centrul uraganului şi să ia deciziile corecte. Mutările inspirate, schimbările necesare sînt responsabilitatea lor. Trebuie să fie minţile clare care organizează un cosmos turbulent. Minţi atît de tăioase încît să explice şi minunile, fază cu fază. Minţi care să nu conceapă decît miracole inteligibile şi cataclisme previzibile. Dacă Olăroiu a spus „miracol” gîndindu-se la insistenţele patronului, atunci a exagerat. Cam mult, pentru o minte de antrenor.