Supărat e Gigi, supărat

Gigi Becali s-a supărat pe echipă. S-a supărat taman după ce-a promis prime-record pentru titlu. Lucru clar, patronului din Ghencea îi plac extremele, dacă tot sare de la una la alta. Sare atît de des şi de repede, că nici […]

Gigi Becali s-a supărat pe echipă. S-a supărat taman după ce-a promis prime-record pentru titlu. Lucru clar, patronului din Ghencea îi plac extremele, dacă tot sare de la una la alta. Sare atît de des şi de repede, că nici supărarea, nici entuziasmul lui nu mai impresionează pe nimeni, cu atît mai puţin pe jucători, care s-au obişnuit cu toanele patronului. Cum îi vin, aşa se duc. Supărarea îl ţine o zi, două, apoi se mută în alte direcţii, fără să lase urme nici măcar în amintire.

Problema e că toanele lui Gigi nu sînt simple toane. La Steaua, ţin loc de strategie, viziune, plan managerial, studiu de fiabilitate, măsuri şi investiţii. Totul se decide în funcţie de curba sprîncenei patronului, nu de curba de efort. Dar nu poţi construi o echipă puternică bazîndu-te doar pe stări de spirit. Or fi ele schimbătoare, dar nu schimbă valoarea lotului.

Fotbaliştii de Steaua, cei pe care-i tot caută MM, ar şti că la un gol anulat aiurea trebuie să răspunzi cu un alt gol, nu cu polemici. Aşa procedează profesioniştii. Nu Comisia Arbitrilor trebuie să confirme că ai fost mai bun, ci rezultatul de pe tabelă. Fotbaliştii de la Steaua n-ar manifesta spontan, în momentele-cheie ale meciului, o lipsă crasă de voinţă şi lacune grave de putinţă. Din bune intenţii duse pînă la jumătate şi sprinturi libere de orice ţintă nu rezultă altceva decît enervarea patronului, şi aia trecătoare.

Cu trei-patru excepţii, jucătorii Stelei n-au talie demnă de cupele europene. De marea performanţă. Pentru majoritatea, contractul cu echipa din Ghencea reprezintă maxima realizare a carierei. Nu vor şi probabil nici nu pot mai mult. Ăsta-i adevărul care se pare nu l-a deranjat pe Gigi nici în primăvară, nici în vară, nici în toamnă, nici în iarnă. El tot promite că „scoate calul din mîzgă”, se supără, se veseleşte, trece prin toate nuanţele curcubeului, dar nici în ruptul capului nu-l bate gîndul să transfere un alt cal. Unul care să tragă la titlu şi la Ligă, nu la o delăsătoare căruţă mioritică.

Gigi e supărat acum, din cauza meciului cu UTA. E un pic de laşitate aici. E ca şi cum te-ai supăra pe o pisică, după ce te-a smotocit un leu. Gigi trebuia să se supere după meciurile cu Real, cu Lyon sau măcar după „dubla” cu Sevilla. Nu s-a supărat, a constatat doar cu seninătate neputinţa echipei. Giganţii vestici te strivesc o dată, de două ori şi, dacă rămîi întins la pămînt, dacă stai într-un cot şi-ţi contempli noua formă bidimensională, fără să mişti un deget să te ridici, te mai strivesc şi-a treia oară. Şi-a patra, de cîte ori vrea marele lor dorsal. Iar Gigi nu se supără. De ce oare? De ce?