Celălalt Varela. Banii și valoarea

S-a vândut mașina de tipărit bani de la Steaua, cunoașteți. S-au încasat aproape zece milioane de euro. E mult? E puțin? E normal?

Toată lumea știe cazul: s-a dat Stanciu. Dacă am fi într-un roman rusesc, am spune că nimeni nu mai știe de ce a murit Pușkin, dar toată lumea știe treburi ca astea. Nu suntem, nu spunem.

Patronul, cum de asemenea îl știm, pune întâmplarea pe seama domnului Iisus Hristos, transformând negocierea într-o altă afacere internă în care s-a amestecat salvator puterea divină. Stanciu a devenit cu această ocazie nu doar fotbalistul român cel mai scump vândut, ci și fotbalistul cel mai scump cumpărat vreodată în Belgia. Fiind vorba despre atâția bani înseamnă că e vorba de valoare mare, just? E și nu e așa.

Stanciu e un fotbalist tânăr, de perspectivă, și nu o dată a fost salutată chiar în acest colț de pagină transformarea accelerată a lui Nicușor în Nicolae. Are și viziune, și tehnică în regim de viteză. E un număr zece, chiar dacă la Bruxelles pe tricou i se va scrie 73, care la o adunare elementară tot acolo ne duce. A nu se deznădăjdui dintr-atât.

Zece milioane de euro, așadar. De ce? În primul rând, așa cum bine remarca Antonio Conte tocmai de la Londra, de la Chelsea, au înnebunit negustorii de fotbaliști. Se cer și se primesc prețuri amețitoare. În vara acestor sume năucitoare, zece milioane nu mai înseamnă însă aceleași zece milioane de acum cinci sau zece ani. Tragedia (ei bine, da) e că zece milioane a ajuns un preț modic în fotbalul mare și că el indică un excelent bilanț contabil pentru patronat, fără să pună un diagnostic exact în chestiunea valorii lui Stanciu. Altfel, Steaua se distanțează financiar de rivalele sale, fără o strategie sănătoasă în chestiunea viitorului. Copii, juniori? Nu e – uite – nevoie. Viitorul ține de același negoț: cumperi de oriunde cu un milion și vinzi cât de scump lasă bunul Dumnezeu.

E mai bine că Stanciu nu a ajuns în liga a doua turcă, dar inflația de entuziasm din jurul tranzacției nu este justă. Banii nu mai cumpără de ceva vreme valoarea, să fim drepți. Fotbalul a naufragiat într-o bulă în care se învârt sume mari ca să se ajungă la sume și mai mari. Trăim în vremea fotbalului-cazinou. Nu a fost mereu așa.

Fac de aceea o reverență acum, cât n-a căzut septembrie pe pământ, la douăzeci de ani de la moartea unui campion mondial la fotbal. El se numea Obdulio Varela și s-a sfârșit în august 1996. În 1950 câștigase pentru Uruguay Cupa Mondială în Brazilia (o cu totul altă Brazilie decât cea pe care o cunoaștem de la acest Rio). Era liderul acelei echipe. Un bărbat de culoare, puternic și neînduplecat. Celălalt Varela venea dintr-o altă lume, una care ne este astăzi atât de străină încât ne pare magică și scandaloasă. Căci – imaginați-vă ce nebun! – acest Varela nu a acceptat ca pe pieptul său să se așeze numele niciunei mărci de frigidere sau mașini de spălat sau aparate de radio. N-a vrut. O astfel de vânzare îi amintea de strămoșii săi, sclavi purtați cu belciugul în nas. Fotbalul era pe atunci mai mult bucurie. Și uite că, deși nu aveau atâția bani pe mână, oamenii știau totuși să discearnă, ba încă mai bine, valoarea. Erau timpuri în care fotbaliștii nu ajunseseră vedete. Erau și ei tot oameni.