Limitele

România pierde cu Albania și asta ne scandalizează, deși nu ar trebui. E normal. Sunt consecințele

Există câteva adevăruri elementare pe care le-am ocolit toți, orbiți de speranțe din care fusese evacuat, fără milă, realismul.

Unu: România s-a calificat la un turneu final umflat, care se desfășoară nu pentru a stabili o ierarhie strictă în fotbalul continental, ci pentru a răspunde unor nevoi crescute de consum. Continentului, cât mai mult fotbal!

Doi: România a ajuns în Franța pentru că acest European a fost atât de larg, dar și pentru că a întâlnit adversari mediocri, care erau în cădere liberă (Grecia) sau care, conjunctural, au fost mulțumiți cu un egal (Ungaria, Irlanda de Nord). Ne-am târât până la Paris învingând tremurat Insulele Feroe, într-o deplasare care rămâne Everestul unei generații mici și încropite.

Trei: România culege acum tot ce a semănat (fudulie, mai ales) și tot ce nu a semănat (educație, în primul rând) în ultimele decenii. Fotbaliștii care au pierdut cu Albania sunt rodul întâmplării. Această generație nu există în afara hazardului. Ea nu este consecința unui program coerent, ea nu este rezultatul unui sistem în care s-a investit. Au crescut și băieții ăștia fotbaliști cum au putut, iar acum orizontul lor previzibil (cu trei-patru excepții minore) este liga a doua turcă, și – dat fiind că evadează dintr-un fotbal în faliment – liga a doua turcă înseamnă enorm. Limitele.

Patru: România îi datorează turneul mai degrabă lui Pițurcă decât lui Iordănescu, și acest amănunt ar fi de-ajuns ca să ne dăm seama care e nivelul. Iordănescu a fost doar o soluție confortabilă financiar (care să îngăduie, iată, prime generoase administrației de la Casa Fotbalului). Dar – mai mult – Iordănescu a primit la națională o sinecură. Nu poți să faci culcat! în fața unui doctor în impostură ca Gabriel Oprea dacă nu ești tu însuți din aceeași plămadă. Iordănescu este. A fost ridicat spre cerul Americii de Generația de Aur și răsplătit, de-atunci, cu privilegii de republică postcomunistă cu apucături bananiere în ciuda iernilor noastre crunte. Un general care nu reușește, într-o viață de om, să învețe nici cum se face acordul subiectului cu predicatul, un general care face sluj la un zeu al parvenirii cum e Gabriel Oprea, un senator care nu s-a remarcat decât la depunerea jurământului, un om al ideilor tactice puține, dar fixe, prizonier al unei gândiri cazone, ridicolă și desprinsă de realitățile mileniului curent…. Sincer, ce așteptări puteam avea de la Iordănescu, care nu se poate deprinde nici cu gramatica de clasa a doua, fricos și superstițios ca o babă care linge voluptuos icoane? Care a fost planul pe termen mediu și lung cu această alegere? A meritat economia?

Cinci: Conducerea fotbalului românesc a încăput pe mâna unui președinte care nu a arătat decât o riguroasă mânuire a limbii de lemn. Se erijează în exponent al tinerei generații, dar în concret se gudură pe lângă reprezentanții puterii politice ca un câine de companie. Era vorba că tânăra generație a crescut liberă. Era doar o vorbă.