Rwanda 2016

Cîteva lecții la zi din Africa despre frumusețea simplă a jocului de fotbal

Sînt șanse destul de reduse să fiți la curent cu evoluția rezultatelor din Campionatul Națiunilor Africane, care nu este tocmai Cupa Africii pe Națiuni, fără să fie însă, în mod paradoxal, mai puțin. E păcat că se întîmplă așa. Această întrecere se desfășoară chiar în aceste zile în Rwanda și este destinată în exclusivitate jucătorilor africani din campionatele interne ale țărilor care s-au calificat. Doar pentru că nu o vedem, nu înseamnă însă că ea nu există și mai ales că nu se poate povesti. Dimpotrivă.

Fotbalul este, am mai scris asta aici, doar pe jumătate adevăr. Pe cealaltă jumătate, el este legendă. În plus, va fi important. Marile cluburi europene sînt toate acolo, căutînd diamante. Vă propun un nume: Chisom Elvis Chikatara, nigerian, douăzeci și unu de ani, atacant. Cîndva, nu peste mult timp, el va fi golgeterul unui campionat de pe Bătrînul Continent.

Această competiție nu se transmite la noi în țară, dar, pe de altă parte, țara noastră este, de-acum, lumea. Sînt căi prin care poți să vezi și așa ceva – să spunem, la posturi marocane de televiziune, undeva în infinitatea internetului. Și nu e puțin ce poți vedea: pasiunea pură, așadar, brutală și naivă, pentru fotbal. Stadioane nu noi, dar pline. Toți acești oameni în tribune – copii ai postcolonialismului și ai războiului civil, uniți în numele unei pasiuni care nu mai ucide.

Mai sînt și arbitrii. Arbitrii își fac de cap. Gabonul, de pildă, a fost furat ca în codru chiar în meciul cu Rwanda. Și mai sînt și toți acei fotbaliști lipsiți de tehnică, dar puternici, foarte puternici. Aceștia vă pot aduce aminte de pe-nedrept-uitata expresie „a trage agheuri”. Ei lovesc mingea pînă aceasta devine pătrată. Sînt înduioșători. Să nu melodramatizăm: acesta nu este paradisul pierdut. Dar e ceva în jocul acelor ciudați ambițioși, un anume fel de bucurie, un anume fel de disperare pe care noi, de partea norocoasă a lozului, le-am tot pierdut.

Faptul că toate acestea se întîmplă în Rwanda este, de asemenea, tulburător. Căci Rwanda este cea mai recentă (dar nu ultima) demonstrație completă a capacității naturii umane de a face răul. Au trecut douăzeci și doi de ani, dar rămîne un fapt că în nici o sută de zile au fost omorîți, acolo, în Rwanda, un milion de oameni. Nu vreau să intru în detaliile acelui genocid.

Ați văzut, poate, fotografiile lui Sebastião Salgado, cel mai bun fotograf al ororilor secolului trecut. Vreau doar să vă dau de veste că se joacă fotbal în Rwanda, un fotbal agresiv, copilăros, într-o atmosferă de bîlci splendid. Și că se tot repetă acest miracol: ca un hutu să îi dea o pasă de gol unui tutsi, și ei să se bucure împreună.

Eroul Rwandei, la ora la care scriu aceste rînduri, este un fotbalist pe nume Ernest Sugira, douăzeci și patru de ani, un atacant talentat și capricios. Antrenorul acestei echipe este un bărbat cu origini nord-irlandeze – Johnny McKinstry despre care e greu de aflat cum a ajuns în Africa antrenor de fotbal. Are treizeci de ani. Nu e cine știe ce antrenor, și nici nu trebuie să fie. Mă uit și la el ca la un navigator, ca la un inexplicabil visător, ca la un frate.