Urcînd

Am început anul 2016 într-un aeroport plin de oameni care citeau ziare. Ziare tipărite, ca odinioară, pe vremea binelui

Veneam de la Florența, unde, deși trecuseră cincisprezece ani de cînd Gabriel Omar Batistuta părăsise orașul pentru Roma, tricourile cu numele său se vindeau mai bine decît cele cu numele lui Nikola Kalinici, vîrful la zi al Fiorentinei. Conform vînzătorilor de la tarabă, cei la care mă interesez întotdeauna de starea necenzurată a faptelor. Anul curent abia începuse, iar dinspre București soseau vești îngrijorătoare, teribile chiar, cu privire la starea vremii, și nu era nimic de făcut, nimic nu se poate face în asemenea circumstanțe. Avionul urma să aibă o întîrziere de cinci ore. Eram captiv într-un aeroport mic din centrul Italiei, om al timpului nou, deci fără o rutină a sălii de așteptare. Am trecut, așadar, prin toate fazele consemnate la această specie care se grăbește (de ce?, unde?) și, deodată, nu mai este lăsată să se grăbească.

Apoi, ceva s-a întîmplat. Nu mai eram – după cîtă vreme? – singurul om din încăpere care citea ziarul. În stînga și în dreapta mea, oamenii nu mai omorau baloane pe telefoane inteligente și nici nu răspundeau unor urgențe din poșta electronică. Nu. Citeau ziare tipărite, le întorceau paginile și lăsau timpul să treacă, fiindcă în definitiv, această unitate de măsură – o zi – cu care se măsura înainte timpul ziarelor le ajungea. Într-un acces caragialesc, deci de bucurie, am vrut să urlu un „Vino, nene, să te pup!” și chiar să le pup tuturor cititorilor obrajii, dar, din păcate, nu i-am mai pupat.

Am urcat, în liniște, și eu, pagină cu pagină, în acea gazetă roz a sporturilor din Italia, încîntîndu-mă că există, pe lume, întîmplări fericite care rezistă. Gazetele noastre sînt asemenea întîmplări. Știu, din deceniul petrecut zilnic în redacții, că în lunile de iarnă se fac ziarele cele mai bune; atunci, cînd competițiile hibernează, se scot din sertare cele mai strălucitoare reportaje de peste an. Iarna este – strict textual – o feerie. Știu, încă, să recunosc un ziar prost de un ziar bun (în țară, Gazeta noastră a deschis cu două ediții entuziasmante!). Ziarele au zilele lor, la fel ca oamenii. Uneori, deși mai degrabă rar, se întîmplă ca ziariștilor, ca oricărei echipe, să nu le iasă nimic. Nu era cazul.

Urcînd în adîncul gazetei roz am găsit o pagină dedicată speranțelor din Serie B și mi-am notat pe un șervețel numele lui Boza Jean Drolé, nouăsprezece ani, atacant la Perugia. M-am gîndit, atunci, la Renato Curi, de la Perugia și el, mort în anii ’70 în timpul unui meci cu Juventus. Infarct miocardic, la douăzeci și patru de ani. Renato Curi era un tînăr cu părul creț, purta mustață și zîmbea des. Numele său a fost înviat de un stadion pe care aceia care au trăit nopțile magice și duminicile sportive ale Italiei anilor ’90 încă îl știu pe de rost.

Am lăsat, apoi, ziarul jos, am privit îndelung în jurul meu, îmbătat cu iluzia că lumea noastră totuși nu s-a sfîrșit încă. Mai tîrziu au reînceput etapele, deci nebunia: Napoli a terminat turul pe primul loc!, Zidane, antrenorul, a debutat cu un cinci-zero la Madrid! Pretutindeni, motive de exclamație, deci de viață. Timpul prezent, cel fără de care nimic nu se poate.