Normalitatea

De patru (spre cinci) ani, de cînd Costel Fane Pantilimon din Bacău s-a angajat ca portar de fotbal în Marea Britanie, știrile care ne parvin despre el sînt cam exaltate

Am citit de zeci de ori că a avut evoluții excepționale, cum tot de zeci de ori am fost informați că a evoluat catastrofal, iar adevărul nici măcar nu era la mijloc. Adevărul ne scăpa.

Sîmbătă, chiar la ora la care la București, într-o librărie din apropierea Grădinei Cișmigiului, marele scriitor bucureștean de limbă română Filip Florian purta un dialog literar perfect european cu marele scriitor mureșean de limbă maghiară Dragomán György, priveam, cînd și cînd, într-o îndurabilă erezie, spre ecranul telefonului mobil, priveam către Londra, la întîmplările din partida dintre Arsenal și Sunderland.

La Londra s-a consemnat un rezultat normal. Arsenal a învins cu 3-1, fiindcă este o echipă care respiră la înălțimea titlului de campioană, pe cînd Sunderland se zbate în subsolul primei ligi, prezentînd, în această afacere, disperarea legitimă a unui club care a cîștigat ultimul trofeu (o Cupă a Angliei, totuși) în 1973.

Desigur, chiar esența proletară a fotbalului englezesc, unde nici o surpriză nu este destul de surprinzătoare, ne îndemna, pe noi, cei legați de Costel, la speranță înaintea unei asemenea partide. În trecut, Costel Pantilimon rezistase, eroic desigur, pe „Emirates”. N-a mai fost cazul. Acum, în acel caraghios echipament verde pe care Sunderland îl poartă în deplasare, ca un involuntar omagiu adus clovnilor de pretutindeni, Costel a încasat trei goluri parțial parabile, unul printre picioare, dar nu se poate spune că s-a făcut de rîs.

Priveam către Londra, cînd m-a lovit forța acestei revelații: Costel Pantilimon, așa uriaș și singur cum era în poarta „pisicilor negre” obligate de tradiție să poarte departe de „Stadionul Luminii” o costumație prea tropicală pentru insula aceea, este un om normal. El joacă fotbal normal, are zile bune și are zile rele. S-a născut din părinți care nici nu vorbesc și nici nu aud, dar niciodată nu a făcut din istoria personală o melodramă publică. Costel Pantilimon a trudit ca un om normal, evitînd scurtăturile, și-a clădit o familie, a strîns avere și nu a risipit-o, ba chiar a știut cînd să facă un pas înapoi de la Manchester City la Sunderland, preferînd, din nou, să muncească într-o poartă decît să se îmbogățească pe o bancă de rezerve. Nu l-am văzut niciodată derapînd într-un tabloid, este un atît de demodat familist și a ajuns, fie și meteoric, într-un clasament al paradelor reușite, primul portar din Marea Britanie. Costel Pantilimon, da.

În insula aceea, unde oamenii miros deseori a ploaie și poartă paltoane cu nasturi foarte mari, iar echipele mici trăiesc, foarte omenește, din inimă, în insula aceea din care oamenilor le place să plece, și în care, în contra marketingului, cele mai iubite echipe sînt cele care, la fel ca oamenii, se luptă pînă în ultima clipă să nu cadă, să nu se prăbușească, să nu moară. Acolo, acest om normal a reușit să-și întemeieze o carieră. Vi se pare puțin?

Costel Pantilimon, da, a rămas normal, nici excepțional, nici catastrofal, iar asta ar trebui – în toate ziarele lumii noastre – să fie chiar știrea zilei.